Cum te cheamă

Marin Burlacu. E un bărbat în vârstă, uscăţiv şi înalt. Nu cunoaşte munca din gospodărie sau de la câmp. A fost instructor de atelier tehnic la un grup şcolar. Are pomeţii roşii şi nasul mare borcănat împânzit de vinişoare, ceea ce indică un consum prelungit şi fericit de alcool.

Stă în Ghimpaţi. Stă pe băncuţa din faţa porţii. În depărtare câmpul foşneşte arămiu. Sunt lanuri de grâu. Nu s-a făcut prea mare nici anul ăsta. La Ghimpaţi plouă rar şi întotdeauna insuficient. Soarele e aproape la afinţit, totul curge de la portocaliu la sângeriu şi invers.

O maşină trece pe drum. În rest, nu e nimeni. Decât Marin Burlacu, instructorul de atelier tehnic, acum pensionat. Poartă o cămaşă în carouri, cu mâneci scurte din care braţele i se ivesc subţiri şi topite ca două lumânări aprinse la Morţi. Se ridică şi îşi flutură mâna dreaptă către maşină. Cealaltă apasă în baston. Maşina opreşte, geamul coboară. Marin Burlacu îl întreabă pe şofer cum se numeşte maşina pe care o conduce. Mitzubishi Pajero, vine răspunsul. Marin Burlacu repetă numele ca şi cum ar vrea să îl reţină.Vrea să ştie cum îl cheamă pe şofer. Octavian Stoian. Şi pe pasagerul din dreapta. Delia Lumpaci. Se scarpină în ureche şi se retrage bolborosind numele.

Şoferul îl întreabă dacă nu cumva e poliţist. Bătrânul se duce spre curte şi după el vine o înjurătură mustoasă. Intră după el în curte, îl ajunge din urmă şi-i trage un ghiont în coaste.

Burlacu se duce în casă, ajunge în camera din fund, scoate un caiet, scoate un creion, răsfoieşte caietul, găseşte ultima pagină liberă, moaie creionul în gură şi scrie – Delia Lumpaci, Octavian Stoian şi Miţubişi Pahero. Are un scris tremurat, cu litere ample, înclinat spre dreapta. Se uită liniştit pe geam, eliberat de o povară. Deasupra orizontului apare un nor cât o nucă de mic. Se ridică de la masă şi îşi lipeşte faţa de geam. Se întoarce la masă nervos şi începe să răsfoiască prin caiet. Sunt aproape două sute de pagini deja scrise. Sunt acolo nume, unele peste altele. Nu-şi permite să consume degeaba spaţiu pentru că are multe de scris. Mai are cam două sute de caiete adunate în vrafuri ca într-o arhivă de stat. Toate sunt caiete studenţeşti cu hârtia poroasă.

Chestia asta a început acum trei ani. De atunci notează orice nume. Nume de străzi, nume de oraşe, nume de oameni, de maşini, de boli, de păsări, de păduri, de sfinţi, de războaie, de lucruri şi de treburi. Vin unele după altele ca picăturile de ploaie şi ploaia are multe picături. Dar nu în Ghimpaţi. Aşa că lui îi trebuiesc toate. Dacă nu-şi aminteşte un nume, se duce repede la caietele lui şi caută. Dacă nu găseşte imediat, îl apucă o nelinişte groaznică, îi tremură mâinile. Îi bubuie capul. Îi flutură pielea de pe guşă.

E ca o foame ciudată care îl roade în întregime.

După ce îl găseşte, răsuflă uşurat. Pentru foarte puţin timp, deoarece rotiţele se învârtesc din nou. După pensie a ţinut un bar. A închis barul pentru că el bea cel mai mult şi ieşea în pagubă. Acum poate să bea la barul din sat pe datorie.

Într-o zi a vrut să ştie cum îl chema pe colegul lui de bancă. Aurel Popa. Pe băiatul lui. Lucian Popa. Pe ceilalţi din clasă. A umblat din poartă în poartă până i-a aflat pe toţi. Vasile Turcilă. Vlad Costea. Îi ziceau „Tească”. Ioana Frăţilă. Iulică Vascu. A murit nu se ştie de ce.

Ion Salciu - prezent

Ion Vasile - prezent

Toader Popa - prezent

Ştefan Edi Florin Irimia. Ăsta a murit de dureri în gât.

Sorina Gâdea - prezent

Simion Pandele - prezent

Gavrilă Popândău - prezent

Dinu Varga. Îi spuneau „Crăcilă”. A murit la 26 de ani, lovit de tren. Era beat şi adormise pe şine. Frosa Cârlig. N-a mai avut nici ea zile.

Mărioara Crăciun - prezent

Silvia Turcu - prezent

Sabin Izbaşa. Aurel Constantin Florescu. Evlampia Stegaru. Iulia Tesca. Ion Babanu. Florinel Chivu. Maria Ispas-Gheorghe. Florin Castravete. Claudia Eleonora Hortensia Gavrilă. Gheorghe Tărbacă. Florinel Şaşu. Ion Gioni Ionică. Ăsta era ţigan. Toţi au crăpat din motive bine întemeiate.

Marin Burlacu îi are acolo în scrisele lui. Îşi moaie degetul ărătător în gură şi dă paginile. Ochii lui i se umezesc ca o sugativă. Înghite în sec. Acum trei ani, într-o seară i-a apărut pe câmp o lumină albă. În formă de lumină albă. Lumina i-a zis – Tu eşti, Burlacule?

Eu sunt şi s-a apucat de nădragi.

Dacă mai bei, te trăznesc.Ai făcut multă pagubă până acum şi e totul scris aici. Ai dat cep la conductele raiului, ai scurs bunătate de vin în burdihanul tău nesătul. Ai lăsat toţi fericiţii să înoate pe burtă sau să se calicească pe la serafimi pentru o jumătate de păhărel. Gata cu tine, sugativă ordinară!

Acum a făcut dureri în burtă şi i-a crescut un fluture în gâtlej. E un fluture de noapte care se zbate când stă lângă vreun bec.

Burlacu ştie că în Ghimpaţi nu plouă şi deci nu trăzneşte dar şi când vede un nor pe cer îl apucă năbădăile. A chibzuit bine şi şi-a dat seama că nu poate să nu mai bea. Dacă s-ar lăsa, s-ar prăpădi. În plus, nici nu a consumat atât de mult. S-a apucat să-şi ţină o evidenţă a lui. Dacă se întâlneşte cu trăznetul, îşi ia hârţoagele şi îi explică. Confruntă caietele între ele şi adevărul va ieşi la iveală. Pentru asta însă trebuie să fie foarte documentat. Unii poate vor fi chemaţi să dea explicaţii. Cu siguranţă, s-a produs o confuzie. Caută pe altcineva. Vreun cunoscut. Din păcate nu mai poate reţine nimic.

Iese în curte, se duce în spate. Ia toporişca şi se apucă de despicat surcele. Îşi scuipă în palme şi se pune pe treabă. Nu-i trebuie lemne dar îi trebuie să-şi facă de lucru. Loveşte cu sete. S-a dus la un doctor şi el i-a spus că e alcoolic. S-a dus la un alt doctor şi el i-a spus că e alcoolic. S-a dus la un alt doctor şi el i-a spus că e alcoolic. S-a dus la un doctor şi el i-a spus că e alcoolic. S-a dus la un alt doctor şi el i-a spus că e alcoolic. S-a dus la un alt doctor şi el i-a spus că e alcoolic. S-a dus la un alt doctor şi el i-a spus că e alcoolic. S-a dus la un alt doctor şi el i-a spus că e alcoolic. S-a dus la un doctor şi el i-a spus că e alcoolic. S-a dus la un alt doctor şi el i-a spus că e alcoolic. S-a dus la un alt doctor şi el i-a spus că e alcoolic. A ajuns la un psihiatru şi el i-a spus că are angoasa morţii. E scris în caiet. Adică, nu poţi să te desparţi de lume fără să vrei să ştii fiecare nume, fiecare om, fiecare piatră. Toate lucrurile şi treburile.

Medicamentul lui se cheamă într-un fel, dar a uitat binenţeles cum. Nu mai ia pastilele pentru că îi fac gura uscată şi trebuie să bea mai mult.

În nicio zi nu a băut mai mult de 2 litri de vin şi jumătate de kil de tărie. Hai, câteva beri pe acolo. Trebuie să fie o greşeală, mormăie el.

Locul în care e un mormânt gol se numeşte cenotaf. E scris acolo. Şi-a luat un dicţionar şi copiază în caiet orice cuvânt pe care vrea să-l ştie. Când maşinile stau în trafic se numeşte blocaj sau ambuteiaj. Satul a râs de el când l-au văzut cu dicţionarul subraţ trecând drumul mare. Îi zic – dom‘ profesor şi se înclină în faţa, dar şi în spatele lui.

Soarele e aproape stins ca un muc de lumânare. Curge cleios pe case, pe streşini, pe ulucile din gard.

Marin Burlacu stă cu toporişca în mâini şi se gândeşte. Nu mai ştie cum se numeşte sfârşitul vieţii. Dar sigur e un cuvânt pentru asta. Se gândeşte la el în fiecare zi de când a văzut trăznetul. Îşi simte respiraţia grea. Mâinile îi tremură. Îi clipocesc paşii în lumina stacojie când se îndreaptă către casă. Sigur e scris acolo cuvântul. Cum se cheamă sfârşitul vieţii. Răsfoieşte trei caiete. Răstoarnă un vraf. Stomacul i se strânge ca o prună uscată. Nu mai are scuipat în gură ca să-şi lingă degetul arătător. Unde e vinul ăla? E sigur pe aici pe undeva. Tornadă. Cavalcadă. Eşafod. Seminţe. Soare. Grijă. Teamă. Cum se numeşte sfârşitul vieţii. A, uite-l aici. Marin Burlacu se lasă moale pe scaun. Scoate uşurat un răsuflet lung ca un ţipăt înăbuşit.