Poet, jurnalist, editor şi om de televiziune, Robert Şerban debutează cu volumul de versuri Fireşte că exagerez, în anul 1994, primind Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România. În anul 2016 coordonează volumul de povestiri Scriitori la poliţie, apărut la editura Polirom.

Cartea Scriitori la poliţie adună între copertele sale povestiri cu caracter autobiografic ale unor autori de literatură contemporani ce s-au intersectat cu miliţia sau poliţia. Povestirile sunt structurate în şase secţiuni: Trageri pe dreapta, Actele la control!, Şase! Miliţia!, Şi cam ce-ar mai fi de declarat?, Mâinile sus! Nu mişcă nimeni!, În slujba cetăţeanului, titlurile lor fiind caracteristice câmpului semantic al poliţiei. Condeiul iscusit al scriitorilor oferă o savoare aparte povestirilor. Deşi asocierea scriitorului cu omul legii este nefirească, chiar amuzantă, în context românesc, deoarece există un mit ironic al miliţianului/ poliţistului, scurtele naraţiuni propun momente de neuitat ale scriitorilor ce au intrat cândva în contact cu poliţia. Întâmplări legate de examenul pentru obţinerea permisului de conducere, depăşirea pe linia continuă sau furturi sunt expuse în paginile volumului coordonat de Robert Şerban. Povestirile nu au în centru o pedeapsă aspră acordată de oamenii legii scriitorilor, cei din urmă reuşind să eludeze orice fel de sancţiune. Majoritatea povestirilor reliefează defectele poliţiştilor şi ale întregului sistem, utilizându-se umorul. Totuşi, povestirea Doinei Ruşti, Miliţianul pierdut, părăseşte spaţiul amuzamentului, pătrunzând pe teritoriul tristeţii şi nedreptăţii. Autoarea îl prezintă pe miliţianul Smeu, om cu un aer vesel, această veselie fiind doar o mască a individului, fiindcă el avea să fie unul dintre personajele ce vor determina o tragedie. După o noapte de aşteptare, tatăl personajului narator este adus acasă de Smeu şi de şeful acestuia, părea că fusese atacat de răufăcători. Bărbatul nu rezistă traumatismelor, găsindu-şi sfârşitul după trei zile. Cauza crimei şi făptaşii rămân enigmele pe care va încerca să le clarifice familia. După o îndelungată perioadă, se va elucida misterul crimei: „Moartea tatălui meu fusese în sfârşit dezlegată. Se ştia cu certitudine cum stăteau lucrurile. Un anumit tovarăş din nomenclatură făcea afaceri necurate cu grâul din satul nostru, iar tata descoperise întâmplător acest lucru“. Miliţienii se fac nevăzuţi, iar demnitarul este demis din funcţie. Astfel, un sistem bolnav distruge un om sănătos; inferiorii dispar, iar superiorii par că sunt pedepsiţi, doar par.

Şi poliţistul României democrate este un personaj aparte, el întruchipează imaginea insului neinteresat de propria-i misiune, de repercusiunile paşilor greşiţi. Uniforma are întotdeauna o anumită notă distinctivă, ca fond, mai puţin ca formă. Bogdan O. Popescu, în povestirea 886818, expune aventura medicului ce interacţionează cu poliţistul. Geanta sa, în care se afla parafa, a fost furată din maşină, iar acesta decide să se prezinte la secţia de poliţie pentru a depune o plângere. Omul legii nu acordă importanţa cuvenită incidentului, considerându-l aproape insignifiant, mai mult, îl găseşte pe medic neatent cu propriile obiecte: „Ce mare furt e şi ăsta, băi nene... Eu sunt convins de fapt că aţi fost neatent şi nu aţi încuiat maşina“. Dincolo de această atitudine, este evidenţiată şi latura ipocrită a poliţistului: el încearcă să-l convingă pe medic să declare pierderea genţii, nu furtul ei, fapt ce i-ar fi uşurat lui munca, accentul căzând pe neglijenţa proprietarului. Povestirea lui Bogdan O. Popescu creionează portretul poliţistului care nu conştientizează gravitatea furtului parafei unui medic (fals în acte, dar şi medicaţie greşită), fapt ce reflectă naivitatea omului legii, dar, totodată, scoate la iveală insul ipocrit şi laş, preocupat doar de modul prin care poate evita responsabilităţile.

Povestirile din volum arată ipostaze diferite ale omului legii, aşa cum se pot distinge şi în povestirea lui Péter Demény, Un poliţist. Scriitori la poliţie schiţează tabloul miliţiei şi al poliţiei, similitudinile fiind evidente, iar diferenţele extrem de fragile. Întâlnirea dintre un scriitor şi un poliţist este una antitetică, din punct de vedere simbolic. Cele două personaje fac parte din lumi paralele, lumi pe care şi le-au construit după propriile eforturi. Cartea este un puzzle, fiecare piesă fiind o povestire ce atribuie o trăsătură morală miliţianului/ poliţistului, imaginea pe care şi-a construit-o nu poate fi demantelată cu uşurinţă. Altfel spus, cartea coordonată de Robert Şerban este un portret ce mai adaugă câteva aspecte semnificative la mitologia poliţiei, creată cu multă „trudă“ şi „dăruire“.