În anul 2017, criticul şi istoricul literar, prozatorul, jurnalistul şi regizorul de teatru Gelu Negrea publică un volum de eseuri sub titlul Voluptatea fricii. Acestea sunt structurate în şase capitole: „Caragiale forever”, „Voluptatea fricii”, „Cu arta pre viaţă călcând”, „Iisus n-a râs niciodată”, „Timpul utopiei”, „Quo vadis, domine?”, în funcţie de subiectele pe care le abordează. Arta, literatura, filosofia, religia, timpul sunt teme pe care autorul le dezvoltă sub cupola acestui titlu, ales, cu siguranţă, deloc întâmplător, fiindcă frica este cea care îşi găseşte loc în orice circumstanţă. Istoria, religia, caracterul uman sunt manipulate de frică. Omul conştientizează că teama este un sentiment negativ şi încercă să o diminueze sau să o distrugă, dar spaimele nu pot dispărea niciodată, mai mult, pot să transforme fiinţa umană într-un pericol: „Pentru a se elibera de frică, omul apelează la violenţă, încercând într-acest chip s-o anihileze. Ulterior, violenţa se delimitează şi se desprinde de obiectul său prin uitare, funcţionând ca lucru în sine, generator, la rându-i pentru ceilalţi. Mecanismul se întreţine astfel prin autoalimentare ca un perpetuum mobile înspăimântător“. Frica este cea care îl conduce pe om prin viaţă şi îi conduce întreaga viaţă, deoarece omul este urmărit în permanenţă de frica morţii: „Lumea nu este voinţă de a fi, ci spaimă de a nu fi“.

Totodată, din eseurile lui Gelu Negrea se ridică timpul – un stăpân peste toate. Acesta este pretutindeni, nu poate fi nici măcar eludat, deoarece totul este dependent de timp şi despre timp nu putem şti nimic cert vreodată, chiar dacă este caracterizat de eternitate. Autorul face o paralelă între Dumnezeul lui Nietzsche, ucis de filosof, şi timp, pe care nu l-a putut nimici şi nici nu a încercat: „În context, Nietzsche – filozof, dar şi artist, de felul lui – a avut insolenţa supremă de a decreta moartea lui Dumnezeu; despre moartea timpului nici măcar el n-a avut curaj să se pronunţe!“. Nu frica este cea care guvernează viaţa, ci timpul. Timpul trece, îl conduce pe om spre moarte, moment de care îi este frică, după cum reiese din volumul lui Gelu Negrea. Dacă omul este însoţit permanent de frică, iar frica morţii este cea mai intensă, dar totul stă sub semnul timpului, se poate spune că cea mai puternică forţă este timpul, el este cel ce deţine supremaţia. Arta, filosofia, literatura, religia, teme asupra cărora se opreşte autorul, sunt marionetele timpului.

Printre temele eseurilor îşi face loc şi Caragiale, personalitate căreia Gelu Negrea i-a dedicat câteva volume. Ce frapează la începutul lecturii Voluptăţii fricii este faptul că debutează cu eseurile care îl au în centru pe Caragiale, dramaturgul şi frica nefiind compatibili (această remarcă este făcută doar la nivel formal, Caragiale=frică). Primele eseuri din volum stau sub titlul Caragiale forever şi tratează subiecte precum biografia dramaturgului, creaţia sa ori receptarea operei. Anti-Caragiale, Dicţionar subiectiv al personajelor lui I. L. Caragiale [A-Z], Caragiale. Marele paradox sunt câteva titluri care demonstrează că această figură este una centrală la Gelu Negrea. Despre noi, numai de bine... reprezintă o paralelă între personajele lui I. L. Caragiale şi Ilie Moromete. Personajul lui Marin Preda este perceput de cititori ca un model, iar personajele lui Caragiale sunt percepute ca personaje comice, demne de mustrările şi ironiile lectorilor. Dramaturgul român a cultivat un umor inefabil pentru a îmblânzi adevărul pe care-l luase cu grijă din societate şi-l aşezase în creaţiile sale. Râsul lui Caragiale este unul înţepător, de fapt, dar aparent naiv. Erorile personajelor lui Caragiale pot fi învăţături pentru cititori. Dincolo de Mitică, de celelalte personaje, de creaţie sau de receptare, sunt evidenţiate aspecte ale biografiei autorului Scrisorii pierdute. Anul naşterii lui Caragiale pare să fi rămas o enigmă până la găsirea certificatului de botez (1 februarie 1852). Altfel spus, eseurile din debutul volumului sunt dedicate exclusiv lumii lui Caragiale, aşezându-se alături de cele ce problematizează timpul, frica, filosofia, religia.

Finalul lecturii volumului de eseuri Voluptatea fricii poate aduce cu sine o întrebare: De ce şi Caragiale?. Frica pare că îl dublează pe om totdeauna, filosofia deschide orizontul gândirii, al întrebărilor şi al răspunsurilor, pe Dumnezeu îl invocăm deseori, timpul e cel care se joacă în permanenţă cu noi. Omul este dependent de aceste elemente, de aceste teme abordate în eseurile volumului. Şi Caragiale poate da dependenţă sau poate genera măcar o plăcere a lecturii creaţiilor sale. Personajele lui ne amuză, stârnesc hohote de râs, ne plac, dar ne este frică să nu fim şi să nu facem ca ele. Aşa ne ferim de multe lucruri în viaţă, ne este frică, trăim cu o continuă frică de orice, oricând, oriunde, iar acest mod de viaţă, care face din frică o obişnuinţă, o poate transforma sau apropia de plăcere. Ne temem de frică, dar ne place, ne temem de personajele lui Caragiale, dar ne plac, le reţinem replicile. Acest silogism poate explica de ce Caragiale se află în Voluptatea fricii.