Profesor, prozator, autor al unor studii de lingvistică generală şi aplicată, Mihai Petre publică în anul 2020 Caragiale. Lecturi, relaţii, perspective. Cartea se constituie ca o relectură a operei caragialeşti, o relectură ce vizează de această dată procesul de comunicare de la nivelul textelor dramaturgului. Lucrarea lui Mihai Petre popune o nouă perspectivă asupra creaţiei caragialeşti, în general, şi a dramaturgiei sale, în particular. Lumea comediilor pe care o urmăreşte autorul este cea a societăţii bucureştene de la sfârşitul secolului al XIX-lea, o lume stratificată social (politicieni, avocaţi, oameni ai legii, negustori etc.). Caragiale. Lecturi, relaţii, perspective este structurată pe trei secţiuni, aşa cum reiese încă din titlu. Lecturile evidenţiază faptul că opera trebuie parcursă dincolo de nivelul superficial, fiind nevoie de o pătrundere adâncă în esenţa ei, scopul lecturii nu este nici el omis în acest capitol. Tot acum autorul stabileşte o diferenţă clară între lectura textului dramatic, moment în care lectorul îşi creează un spectcol subiectiv, şi spectacolul pus în scenă, care i se oferă spectatorului ca atare. Cartea utilizează concepte specifice teoriei textului, urmărind modul în care se transferă informaţiile de la emiţător la receptor, toate acestea se realizează prin lectura de cercetare şi pragmatică: „În ce ne priveşte, am practicat o lectură de cercetare şi pragmatică a comediilor caragialene. Prima a presupus (re)citirea comediilor, cu focalizări şi reveniri asupra unor pasaje, replici, personaje etc., incluzând şi o mare parte din bibliografia critică. De asemenea, ne-a faciliat abordarea textului din perspectiva unităţilor/secvenţelor constitutive, concepte cu care operează teoria modernă a textuluiî. Textul dramatic a fost analizat astfel: arhitext/arhitextualitae, text/textualitate, paratext/paratextualitate, metatext/metatextualitate, intertext/intertextualitate“. Cea de-a doua secţiune, Relaţii, se opreşte tot asupra comunicării dintre personaje, fie că este vorba despre comunicare verbală sau nonverbală. Aceasta este omniprezentă în opera lui Caragiale, ea este cea care stabileşte relaţiile dintre personaje. Mircea Iorgulescu a surprins în Eseu despre lumea lui Caragiale importanţa statului de vorbă, acesta fiind ocupaţia de bază a personajelor: „Ocupaţia cea mai raspândită în lumea lui Caragiale e statul de vorbă. Au, n-au treabă, aceşti oameni abia aşteaptă un prilej ori un pretext să-nceapă o discuţiune“, de obicei una „foarte animată“ şi mai întotdeauna mult prelungită“. Urmărind comunicarea de la nivelul textelor dramatice, autorul stabileşte asemănări între personaje, relaţii de opoziţie, dar şi relaţii de simetrie. Cea de-a treia secţiune, Perspective, reliefează noi modalităţi de abordare a textului, noi orizonturi de cercetare, dar se bazează şi pe relaţiile de comunicare clasică.

Lucrarea lui Mihai Petre oferă o imagine inedită asupra lumii din dramaturgia lui I. L. Caragiale. Bibliografia pe care a utilizat-o autorul în realizarea demersului său cuprinde atât volume de critică şi istorie literară, cât şi lucrări de lingvistică şi stilistică. Caragiale. Lecturi, relaţii, perspective se bazează pe noţiuni de teoria textului literar, pe tipologia relaţiilor de comunicare, pe modalităţile de creionare a personajelor, cu scopul de a oferi cititorilor avizaţi o nouă accepţiune asupra dramaturgiei caragialeşti. Canonul în care se încadrează opera lui Caragiale este greu de stabilit, nu pentru că acesta nu ar fi avut o concepţie estetică bine conturată, ci din cauza/datorită complexităţii, eclectismului formal, tematic şi expresiv al operei. Aşadar, cartea lui Mihai Petre este una dintre dovezile că cercetările asupra creaţiei lui Caragiale sunt departe de exhaustivitate.