În 2020, Florin Logreşteanu revine cu un nou roman, numit în mod sugestiv Fals eseu despre vanitate. Cartea are în centru pasaje din vieţile unor oameni din diferite medii sociale şi culturale. Personajul principal este Escargot, omul-melc, poet ajuns la o venerabilă vârstă. Escargot, una dintre figurile centrale ale poeziei trecute, observă că se află azi într-un con de umbră. Poetul simte că nu mai rezonează cu prezentul literar, văzându-se înconjurat de epigoni. Trecerea ireversibilă a timpului va aduce cu sine noi repere axiologice. Mai mult, literatura este împinsă pe marginea prăpastiei: „Despre clasici, Escargot decretase sec: Sunt duşi!... În viitorul apropiat sau mai îndepărtat – dacă literatura va supravieţui –, poeţii vor putea fi număraţi pe degetele de la o singură mână; de prozatori, lumea se va îndepărta ca de o viermuială care inspiră numai scârbă; criticul literar are să dispară şi el după un soi de deratizare culturală!“. În sufletul poetului se dă o permanentă luptă între vanitate şi modestie, cele două atitudini împletindu-se pentru a genera stări complexe.

În tinereţe mergea prin librării şi vibra când oamenii îi răsfoiau cărţile sau când acestea se epuizau. Totuşi, nu voia să fie recunoscut de către cei ce se arătau interesaţi de creaţiile sale. Ascensiunea sa pe scena literaturii a făcut ca la cincizeci de ani să fie un „nume literar“. La şaptezeci de ani, poetul îşi găseşte resursele creatoare în antiteza lumină - întuneric. Acestea sunt cele două instrumente pe care le poate folosi în prezent: „Escargot, melcul, îşi trage seva poeziei din contrarii: lumină şi întuneric (sau invers, acelaşi lucru). Policar îl îndeamnă să continue în aceeaşi direcţie. Şi lumina, şi întunericul sunt alternative ale actului creator autentic (diferit de cel al zeilor, astăzi inexistenţi)“.

Poetul încearcă să creeze, să se autodepăşească, dar nu are suficiente resurse, tot ceea ce se întâmplă în jurul lui îi este nefavorabil: „Mă străduiesc să mă menţin în larg, dar curenţii îmi sunt potrivnici... Simt că înnebunesc!“. Îşi doreşte cu ardoare să desăvârşească o carte care să le întreacă pe toate cele de până la momentul respectiv, un reper al operei sale. Escargot se vede în imposibilitatea de a mai înainta prin literatură cu ajutorul creaţiei sale, ceea ce duce la o serie de tensiuni. Tot ceea ce se întâmplă în jurul său îl schimbă, îl transformă într-un creator ce nu mai are încredere în propriile-i forţe: „Îmi lipseşte şi forţa, şi încrederea“. Protagonistul are o personalitate contradictorie. El este vanitos, dar şi modest, hotărât să facă o schimbare, dar şi, cum spuneam, neîncrezător în puterile sale. Această contradicţie poate fi sugerată chiar de numele său, escargot însemnând în limba franceză melc, o fiinţă fragilă care pare să aibă aspiraţii înalte: „Or, melcul este singura vietate care, deşi se târăşte, predestinat să se înfrupte din rodul pământului, trăieşte toată viaţa cu privirile aţintite spre cer“.

Pe parcursul romanului autorul aminteşte de personaje din opera lui Nietzsche (Zarathustra, Nebunul Înţelept), dar şi de diferite fragmente biblice. Cartea are şi o latură psihologică, fiind urmărite emoţiile personajului central, opoziţiile care-i dictează deciziile. Fals eseu despre vanitate are în centru condiţia artistului, mărirea şi decăderea sa. Florin Logreşteanu urmăreşte condiţia intelectualului aflat într-o societate în care elita capătă o altă înfăţişare, se degradează.