Tragicul absurd oltenesc
de Aurelian Zisu
Temător
parcă de supoziţiile unui cititor deprins mai degrabă cu depistarea
influenţelor decât cu lectura intertextuală, Constantin Pădureanu îşi blindează
volumul de versuri Focuri mocnite, Aius, Craiova, 2012, cu patru
referinţe critice de prestigiu: două prefeţe semnate de Constantin Dram şi Gelu
Negrea; două postfeţe, de Nichita Danilov şi Marian Drăghici. Metoda nu este
nouă, nici rea, a ajuns chiar o modă într-o vreme nu numai de confuzie a
valorilor, dar şi de ignorare a lor, atâtea câte sunt. Doar că recenzentul se
vede împovărat de la început de lentilele unei lecturi trasate şi, nevoit să nu
şteargă liniile, va trebui să înregistreze mai întâi punctele comune ale
respectivelor interpretări. Astfel, sunt decupate, pe rând şi pertinent:
modelul scriiturii (Marin Sorescu, La lilieci), dar şi lipsa de complexe a
autorului, riscul explorării unui teritoriu liric insolit, ambiţia epopeică,
cu trimiteri dincolo de spaţiul oltenesc şi în timpuri diferite, de la Ţiganiada
până la Liviu Ioan Stoiciu cu, nu-i aşa?, epopeea La Fanion, estetica
superioară etc. Cert este că o simplă lectură a cărţii lui Constantin
Pădureanu, cunoscut mai degrabă ca prozator decât ca poet, te situează,
inevitabil, în dilematica problemă a continuităţii şi a rupturii, făcându-te să
te întrebi în ce măsură preluarea unui stil deja consacrat (stilul sorescian,
în cazul nostru) poate să nu deranjeze iconoclastiile originalităţii. O lectură
atentă va delimita însă plăcerea unui alt tip de text şi, prin urmare,
configurarea unei alte viziuni. Spectaculosului comic şi ironic din La
lilieci i se opune tragicul absurd din Focuri mocnite. Şi, chiar dacă liniile de delimitare
stilistică nu ies întotdeauna în relief precum împrejmuirile feudelor
medievale, asta şi din pricina oltenească a limbii, se poate vorbi, până la
urmă, de două moduri diferite de a privi lumea: unul, sorescian, eliberat de
convenienţe, degajat, decameronic, altul, în Focurile mocnite ale lui
Constantin Pădureanu, inhibat, constrâns ca un arc, ba zâmbind pe marginea
nervoasă a morţii, ba lăcrimând degeaba în coloniile penitenciare ale
comunismului. Sunt cele două feţe, până la urmă realiste, ale pretenţiei
monografice. De aceea, exploziile amănuntului, detaliul pitoresc, situaţiile
deviante, înlănţuirile zvonului, mirajul poreclelor, neînchipuirile, adică
inefabilul peste limitele îngăduite ale imaginaţiei, terestritatea
insuportabilă, coşmarul gâtuit de naturaleţe, mocnirea focului, un fel de
piromanie spirituală cu piciorul în prag, toate acestea şi multe altele fac din
Rudarii Olteniei, spaţiul de viaţă şi moarte al lui Constantin Pădureanu, un
ţinut convulsiv, ca Yoknapataupa, cu tragicul asumat, tragicul fără simulări
logice, fără facultăţi, vorba lui Moromete.
Organizate
în mici scenarii narative, poemele impun peronaje şi întâmplări stranii. Manda
Ciunga, poem care-i provoacă lui Nichita Danilov o lectură în cheie simbolică,
exagerată totuşi (România din anii comunismului, iar tatăl mutilator aparatul
represiv al noii puteri), este povestea
unei fete căreia tatăl i-a tăiat degetele de la o mână, fiindcă n-a vrut să-l ia de bărbat pe Vasile Stăncuţă, un
flăcău înstărit, dar urât şi crecănat. Hazardul face, şi nici nu se putea
altfel într-o lume cu bulversări balcanice, indiferent uneori, alteori atent la
istorie, ca la bătrâneţe, după o viaţă de singurătate şi chin, Manda să-şi
întâlnească nepotul, şi el diform, însă percepţia, alterată, fireşte, de soartă
este cu totul alta. Secvenţa finală a poemului pare tăiată dintr-un film
verist: Pe linie, venind dinspre grădiniţă,/ Cobora un om./ Mergea încet şi
călca apăsat,/ Bălăbănindu-şi mâinile pe lângă corp,/ Ca militarii./ Manda
Ciunga îşi duse mâna/ Streaşină la ochi şi întrebă:/ Al cui este, fă muică, crecănatul ăla?/ Ia,
ia, ia uite ce urât merge... Doamne!/ Şi
se închină./ Păi, nu e Georgică
Timidai, nepotu dumitale,/ Zise Lina lui Ion Tizu/ Bucuroasă că a prins-o la
cotitură/ Şi o strânge cu uşa./ Daaaa! Dacă, da e frumos şi îi şade bine.
Intertextul
caragialesc (nevasta lui Ionel Gârjavu nu e rea ca Miţa Baston) nu se lasă
atins de umor, ironia ţine de soartă, de platidudinile lui aşa a fost să fie
şi orice ieşire spre râs se sparge ciocnindu-se, ca apa din peşteri, de
patologiile filosofiei populare: Soarta, poate este de la Dumnezeu/ Numai
că Nesfielnicul/ O întoarce, uneori, cum vor muşchii lui / Doi pe faţă şi unul
pe dos/ Aşa cum lucrează el în lumea asta mare (Fata tatii). Acceptarea
sorţii, iată una din feţele tabu ale tragicului absurd. Rămasă însărcinată de
fată, Mareta aşteaptă cu seninătate pedeapsa tatălui. Acesta, înăbuşindu-şi
furia (semn al focului mocnit), îi vorbeşte cu blândeţe, ca un crai încărunţit
în dragoste părintească şi în asumarea necazului şi a ruşinii: Lasă,
fata tatii, nu fi supărată, / Că stai în casa părintească şi copilu/ Îl creştem
noi şi este al nostru/ Şi, dacă găseşti un om al lu Dumnezeu,/ Să te măriţi a
doua oară,/ Noi nu ne opunem şi te ajutăm
cât om trăi.( Fata tatii).
Absurdul
lumii lui Constantin Pădureanu ţine, surprinzător, de nepăsările obişnuite ale
omului care s-a săturat parcă să mai ia viaţa în serios. Aşa înţelegem de ce
adulterul e doar o chestiune de sex şi de je men fichism aproape sadic,
dacă n-ar fi vulgar, în sensul rustic al vulgarităţii, adică al resorturile ei
primare, fără complexe: L-am văzut pe Mărin Cotelici că o călărea/ Pe
Lizaveta Cârcâială şi aia, în călduri,/ Îl îndemna: aşa, aşa, acuma, dăi
înainte/ Şi nu te opri./ Şi el executa ordinele, ce să facă, săracul!
(În covercă).
Portretele,
care nu aveau cum să lipsească dintr-o lume bufă, sunt groteşti, ingenue,
înzestrate mai mereu cu hazul de necaz oltenesc. Femeile au un farmec otrăvitor
şi dulce, ca în romanele lui Kazantzakis, gata să înalţe inocenţa la voluptăţi
unice, stăpâne absolute ale seducţiei : Lisaveta era o femeie frumoasă şi
mulţi/ Îi purtau sâmbetele şi o ciupeau pe unde o prindeau./ / Avea nişte ochi
negri şi mari/ De te trăgeau până în fundul iadului./ Femeia a desfăcut bluza
şi au sărit ţâţele afară./ Doamne, ce
frumoase erau şi am înghiţit în sec./ M-a luat în braţe şi m-a pupat./ Era
prima dată când mă săruta o femeie. (În
covercă).
Poezie a spaţiului oltenesc, care cucereşte prin monografismul viziunii şi
prin disponibilităţile stilistice ale unui spirit mereu la pânda ineditului, Focurile
mocnite ale lui Constantin Pădureanu se citesc cu râsul în dungă, fiindcă
în ceafa fiecărei secvenţe care ar putea aluneca spre comic se simte o respiraţie
tragică, dar şi bucuria pe care doar cărţile superioare ţi-o pot îngădui.
|
|