– Dincolo de faptul că titlul acestei cărţi este incitant – Romanticii. Piloţii Majestăţii Sale (Editura Corint, 2023) – şi te felicit pentru inspiraţia pe care ai avut-o în alegerea lui, sunt curioasă cum ţi-a venit ideea de a scrie despre acest subiect?

– Mulţumesc tare mult! Oricine i-ar fi cunoscut pe aceşti eroi, iar calificativul nu este deloc mare, au fost eroi, i-ar fi considerat şi romantici. Şi-au iubit ţara şi profesia până la uitarea de sine, în acelaşi timp trăind cu intensitate bucuriile vieţii. Noi nu mai avem pasiunea aceea, ne lipseşte scânteia pe care au avut-o în suflet până în ultima clipă a vieţii. Îmi doresc să ne-o recuperăm şi noi la un moment dat... Ideea de a scrie, de a pune pe hârtie, de a transcrie, de fapt, interviurile pe care cei trei piloţi au avut bunăvoinţa de a mi le acorda, nu a venit imediat. Practic, după ce am decis că vreau să îi intervievez, în mintea mea era vorba doar despre un interviu document pe care să îl difuzez la televiziunea română. După doi, trei ani de la începerea interviurilor şi după ce unul dintre cei trei piloţi, Ioan Di Cesare, deja se stinsese, m-am gândit că interviurile merită să fie ambalate într-o carte, pentru că oricât de bun ar fi un documentar, el este difuzat o dată, probabil şi cu câteva reluări şi cam asta este, pe când o carte o poţi avea o viaţă întreagă la dispoziţie, să o citeşti, să o răsfoieşti şi eventual să te inspire.

– Care a fost criteriul selecţiei celor trei eroi – bombardierul Dan Stoian şi piloţii de vânătoare Ioan Di Cesare şi Ion Dobran, generali în retragere?

– Criteriul a fost unul simplu, supravieţuirea! Ei erau ultimii. Ca să fiu mai precis, ei erau ultimii care au făcut întreg Războiul. Am vrut să simt cum au trăit intrarea României în război, cum au crezut în justeţea lui, am vrut să aflu când au realizat că alianţa cu Germania nu va fi victorioasă, cum au trăit schimbarea de la 23 august 1944, cum, dintr-odată, au fost nevoiţi să lupte împotriva camarazilor cu care au avut relaţii de prietenie până atunci. Să nu uităm, războiul nostru a fost tare complicat, am fost nevoiţi să ne abandonăm aliaţii tradiţionali şi să devenim prieteni cu un inamic din Primul Război Mondial, Germania luptând astfel nu numai împotriva Uniunii Sovietice, ci şi împotriva englezilor şi americanilor. Apoi, după 23 august 1944, am fost nevoiţi să ne batem împotriva Germaniei, având de data aceasta ca aliaţi, îngrozitor, Uniunea Sovietică, dar şi pe mai vechii noştri prieteni englezi şi americani. De asta zic că războiul nostru a fost unul ciudat şi greu de înţeles, mai ales pentru cetăţeanul din Vest pentru care lucrurile au fost simple; Germania a fost Bau-baul, iar restul lumii a fost parte a binelui. Retrospectiv, îmi pare tare rău că subiectul nu m-a prins mai devreme. Îmi amintesc că prin 1994 am văzut un interviu cu Tudor Greceanu, unul dintre piloţii pe care cei trei eroi îl menţionează în carte, interviu care m-a zguduit la vremea aceea, dar pe care l-am pus într-un sertar al minţii. În anii aceia, oricum aş fi fost nepregătit pentru un interviu cu un astfel de om. Nici despre ei, despre cei trei, nu aş fi ştiut foarte multe dacă întâmplător, prin 2010, nu îmi cădea în mână jurnalul unuia dintre ei, Jurnalul locotenentului Dobran. Prin urmare, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori în viaţă, o carte pleacă de la o altă carte. Deja de la jumătatea ei eram decis să-l cunosc pe acest om care scrisese cartea în aer, în timpul misiunilor, la propriu, avea un carneţel, o agendă micuţă, de buzunar, în care îşi nota impresiile misiunii din ziua respectivă… Dar până să fac rost de numărul său de telefon am mai „mâncat” câteva cărţi de referinţă. Cu permisiunea ta, am să le enumăr pentru că le consider adevărate Biblii ale spiritualităţii româneşti: Inimi cât să cuprindă cerul Patriei a lui Cornel Marandiuc, Bine aţi venit în infern, semnată de Ioan Grigorescu, Drumul celor puţini a lui Tudor Greceanu, Amintiri din războaie neterminate de Sorin Tulea, Singur pe cerul Stalingradului, cartea uluitorului Ion Profir, sau Bombardierele atacă, semnată de Grigore Olimp Ion, şi mă opresc aici doar din lipsă de spaţiu...

Când am început interviurile eram oarecum, subliniez oarecum, informat despre ce au trăit şi pătimit ei în război. Ceea ce mi-au relatat ei a declanşat o şi mai frenetică nevoie de a şti cât mai mult, pentru că ce aflam de la ei, privindu-i în ochi, era cea mai frumoasă poveste spusă vreodată. Poveste în poveste, poveste după poveste. Nimic de pe frontul de Vest sau de pe frontul din Pacific nu se apropia, ca intensitate şi spectaculozitate, de ceea ce aflam de la aceşti oameni.

– Ce te-a impresionat cel mai mult în timp ce înregistrai interviurile?

– Că m-au primit şi că m-au acceptat ca pe o cunoştinţă veche şi că, în timp, cu fiecare dintre ei, îmi place să cred că am avut până la urmă o relaţie de prietenie şi de încredere. Nu este comod pentru un jurnalist să păşească în casa unui om pe care îl consideră din start un erou, o marcă naţională, un monument viu. Tot ei au fost cei care au spart gheaţa din primele secunde. Fiecare avea personalitate diferită. Ioan Dobran, cel la care am ajuns prima dată, era cel mai volubil, cel mai vesel şi cel mai lipsit de inhibiţii. Îi sticleau ochii în momentul în care începea să povestească despre război. Era bucurie pură. Trăia, exact aşa cum s-a exprimat, încă în acea perioadă, împreună cu toţi camarazii săi pe care i-a pierdut ori atunci, ori în timp, din cauze naturale. Locuia pe celebra stradă Popa Nan, într-o casă pe care evident că după venirea comuniştilor a pierdut-o şi pe care a recuperat-o mulţi, mulţi ani mai târziu, înconjurat de fotografii, machete de avioane, decoraţii şi medalii primite în război, cărţi pe care le catalogase şi le inventariase. Limba m-a mai impresionat. Limba aceea română, curată, frumoasă şi muzicală pe care nu am mai regăsit-o decât la Regele Mihai şi la Neagu Djuvara. O frumuseţe de exprimare pe care noi, nu ştiu iarăşi de ce, nu o mai posedăm. Omul acesta m-a făcut să râd de nenumărate ori în decurs de 11 ani, cât am avut privilegiul să fiu în preajma domniei sale, m-a făcut să plâng, m-a făcut să sper şi m-a făcut să visez.

M-a trecut prin atâtea stări încât nu am cuvinte să îi mulţumesc. A reuşit să mă transporte în timp, făcând o magie prin care pur şi simplu devenisem un soi de coechipier al său, căruia îi povestea în timp real ce se întâmplă în acel război care se desfăşura în faţa noastră. Nu s-a ferit niciodată să-mi răspundă la întrebări, nici măcar la cele, hai să spunem, intime. Spre exemplu, de câte amoruri îşi aminteşte din război. Râzând cu gura până la urechi mi-a spus: de 16 îmi amintesc sigur, cu nume cu tot... Cum să nu iubeşti un astfel de om?! Tot el, Ioan Dobran, este cel care mi-a recomandat să-i caut repede pe Dan Stoian şi Ioan Di Cesare pentru că timpul nu lucrează în favoarea lor, fiind toţi trecuţi bine de 90 de ani.

Ioan Di Cesare era oarecum opusul lui Ioan Dobran. Mai sobru şi aparent mai aspru, era de fapt un spirit clocotitor într-o carcasă de protecţie construită probabil în anii în care a fost aruncat în puşcărie după război. Domnia sa încerca, precum toţi de altfel, să-mi pună la dispoziţie toate informaţiile pe care le deţinea, aducând în sprijinul vorbelor sale şi diferitele cărţi, ori tăieturi de articole îngălbenite de vreme în care erau menţionate întâmplările povestite. Şi casa lui Ioan Di Cesare, situată undeva în cartierul Pantelimon, era un depozit de amintiri. Îşi masca cu demnitate şi delicateţe tumora care îi desfigura faţa şi care îl obliga să vorbească oarecum fonfăit. Această traumă i-a adus până la urmă şi sfârşitul, la exact un an de zile de la începerea interviului. Deznădăjduit, în momentul în care am aflat că este bolnav la pat şi nu mai acceptă nimic, am apelat la sprijinul unui prieten, medic oncolog de geniu, pentru care nutresc o imensă recunoştinţă, Cătălin Aldea. I-am năvălit de-a dreptul în casă şi aproape că nu mă făceam înţeles încercând să-i explic că suntem pe cale să pierdem un erou. Cu greu m-a liniştit ca să pot explica inteligibil despre cine este vorba şi ce se întâmplă. Când am terminat nu a făcut decât să spună: În clipa asta merg cu tine! Ioan Di Cesare era în pat, slăbit… Mi-a ascultat vorbele cu răbdare, l-a privit pe doctorul Marius Aldea cu atenţie când acesta a explicat profesional, dar cu delicateţe, că există şanse să se refacă dacă va fi operat şi a rostit ca o sentinţă: Mulţumesc! Atât a fost să fie! Aici ne luam rămas bun.

Dan Stoian, al treilea dintre piloţi şi singurul care a luptat pe un bombardier, era, aşa cum domnia sa însuşi se autodefinea, un moldovean molatec care, deşi în tinereţe, în şcoala militară se visa, ca toţi de altfel, vânător, Comisia de examinare a decis că este mult mai bun pentru a lupta pe un avion care aruncă bombe şi nu pe unul care păzeşte un astfel de avion. Locuia într-un apartament al unui bloc situat pe strada Floarea Roşie din cartierul Militari. Generalul Dan Stoian încerca să-mi explice pe îndelete fiecare lucru, însemnătatea lui şi modul cum se realiza. Tipic pentru un bombardier… Era delicat şi extrem, extrem de amabil. Trebuie să adaug ceva, şi domnia sa, ca şi Ioan Dobran sau mulţi alţi militari din diferite arme care compuneau armata română în Al Doilea Război Mondial, şi-a scris memoriile. Pumnul ţării şi În zbor spre cetăţile nistrene sunt cele două cărţi pe care Dan Stoian le-a scris şi în care povesteşte misiunile pe care le-a trăit în tinereţea sa. Ce am uitat să menţionez este că toţi trei m-au întâmpinat îmbrăcaţi în uniformă, călcată, spălată, apretată şi cu decoraţiile pe piept. Ar fi multe de spus, ar fi multe de adăugat, dar acesta este doar un interviu care are la dispoziţie doar câteva pagini...

– Cum era situaţia aviaţiei române la intrarea în Al Doilea Război Mondial?

– Îţi răspund aşa cum am înţeles eu de la cei trei. Nu le-a fost frică atunci când decolau, nu le-a fost greu atunci când nu aveau suficientă mâncare ori când nu primeau veşti de la familie. S-au bătut de la egal la egal, cum spunea generalul Dan Stoian, cu patru imperii, sovietic, englez-american şi german şi nu au rămas datori. Nu s-au plâns pe frontul de Est când în urma trădării nemţilor, care nu i-au anunţat că ruşii se apropie, s-au trezit înconjuraţi şi au fost nevoiţi, după două zile de lupte îngrozitoare, să decoleze pe un crivăţ îngrozitor cu soldaţi atârnaţi de avioanele lor, reuşind să iasă dintr-o încercuire imposibilă, protejaţi doar de o mică baterie de tunuri antiaeriene. Ultima viziune a lui Tudor Greceanu decolând a fost aceea în care şi-a văzut prietenul şi camaradul, căpitanul artilerist Apostolescu, îmbrăcat doar în cămaşă, fugind de la un tun la altul pentru a trage cat mai multe obuze, călcat de şenilele unui tanc sovietic. Nu s-au plâns nici măcar atunci când, în ultima bătălie pe care au purtat-o împotriva americanilor, în data de 18 august 1944, s-au ridicat, căci atâţia mai erau, doar 13 piloţi împotriva a sute de bombardiere şi avioane de vânătoare americane. Greu le-a fost atunci când întorcându-se din misiune constatau că erau din ce în ce mai puţini. Cel mai greu le era când constatau că prietenii lor cu care râdeau şi îşi făceau pozne dimineaţa, seara, la apel, nu mai erau. Pur şi simplu!

– Ce aristocraţi am avut noi în aviaţie şi prin ce s-au remarcat ei? Vorbesc interlocutorii tăi despre Greceanu, Bâzu, fraţii Brâncoveanu...

– I-ai cam enumerat, cred, pe toţi. Mai sunt câţiva, nu le cunosc prea bine poveştile… Ar mai fi Dan Vizanty. El are o poveste mai puţin cunoscută. De altfel, toţi au poveşti prea puţin cunoscute faţă de cât ar merita. Şi nu mă refer la perioada confruntărilor, unde a excelat şi a devenit faimos. La finalul războiului, în 1946, a fost rugat de Crucea Roşie Română să ducă la Viena un mesaj pentru prizonierii români aflaţi în detenţie acolo. După un zbor de două zile, cu o escală la Oradea, ajuns la Viena este întâmpinat de un amic francez, căpitan, care îl însoţeşte spre comandament. Între timp, le taie calea un maior britanic, beat criţă. Nerecunoscând uniforma, nici gradul şi bolborosind că românul nu l-a salutat primul, decide să-l aresteze şi îl aruncă timp de şase luni într-o închisoare. Pare că suntem în romanul Contele de Monte Cristo. După câteva încercări nereuşite de evadare, Dan Vizanty scrie pe o bucăţică de hârtie un bilet pe care îl aruncă printre gratiile celulei. O doamnă care trecea pe stradă observă biletul, îl ridică de pe jos şi îl duce la adresa indicată. Reprezentanţii Crucii Roşii vieneze vin imediat în inspecţie, dar prizonierul Dan Vizanty este ascuns pentru a nu fi găsit. Era totuşi un deţinut ilegal. Apoi este luat noaptea, în aceeaşi uniformă de vară cu care ajunsese, şi dus în munţi.Aruncat pur şi simplu din maşină, este părăsit în frig, într-o noapte absolută. Spre dimineaţă, Vizanty constată că este în mijlocul unui lagăr improvizat în care prizonierii îşi săpaseră bordeie în pământ. Cel mai mare în grad dintre deţinuţi era un general maghiar. Acesta îl informează pe eroul nostru că un număr de cetăţeni români de etnie germană, aflaţi în nişte căruţe de la începutul războiului pentru că speraseră că Reichul va fi noua lor casă, se aflau şi ei prin preajmă. Nu-i băgase nimeni în seamă până atunci. Nefericiţii aceia, când au auzit că în lagăr se află un ofiţer român de rang înalt, i-au căzut în genunchi şi l-au implorat pe Dan Vizanty să facă imposibilul pentru a-i duce în România. Impulsionat de povestea lor tristă, Vizanty revine la Viena şi imploră Comisia să-i ofere un tren. Imposibilul se întâmplă. Obţine trenul – povestea e mai amplă, dar simplific mult – în care îi îmbarcă pe toţi cetăţenii români de etnie germană care timp de 7 ani de zile îşi plimbaseră vieţile şi averea în căruţe. Ajunşi la graniţa ungaro-română sunt daţi jos cu toţii de către grănicerii unguri. În pofida protestelor şi avertizării că vor pierde trenul, maghiarii sunt de neînduplecat. Evident că trenul îşi continuă drumul spre România fără ei. Disperarea atinge cote inimaginabile. Ce face eroul nostru? Continuă ce a început. Trece graniţa clandestin în România şi într-o haltă rechiziţionează un tren marfar. Intră pe teritoriul Ungariei, îi îmbarcă pe noii lui prieteni, care nu mai sperau să-l revadă, şi sub focul armelor grănicerilor maghiari trece graniţa. Cred că niciun ofiţer român nu a avut mâinile sărutate de atâtea guri. Aş putea să mai spun poveşti despre Greceanu, despre fraţii Brâncoveanu, despre marele Bâzu Cantacuzino şi, crede-mă, fiecare are câte o poveste la fel de neverosimilă ca aceea a lui Dan Vizanty, dar aş prefera ca oamenii să le citească ei înşişi.

– Care sunt caracteristicile unui avion de vânătoare? Ce pregătire trebuie să aibă un pilot pentru un astfel de avion? Dar un bombardier?

– Din câte am înţeles şi de la Ioan Di Cesare, şi de la Ioan Dobran, un avion de vânătoare trebuia să fie în primul rând rapid, să le ofere protecţie, dar să fie şi cât mai puternic înarmat. Ceea ce I.A.R. 80 nu mai era, deşi la vremea când fusese conceput şi construit fusese unul dintre primele patru avioane de vânătoare din lume. Venise vremea avionului de vânătoare german Messerschmitt. România a avut şi un grup de vânătoare format din avioane Hawker Hurricane englezeşti. Pe unul dintre acestea a zburat celebrul Horia Agarici. Dobran şi Di Cesare erau amândoi entuziasmaţi însă de Messerschmitt. Generalul Dobran chiar spunea că Messerschmitt-ul i-a salvat viaţa. Dan Stoian, pe lângă faptul că mi-a spus că i-a plăcut atât de mult zborul încât ar fi făcut-o şi pe o coadă de mătură, îşi mărturisea dragostea pentru Junkers-ul său. Ţinea la loc de cinste în casă o machetă personalizată a bombardierului cu care a făcut Războiul.

– Vorbim şi despre meritele personale şi decoraţiile partenerilor tăi de interviu? Să-i luăm pe rând...

– E mult de vorbit…Pe scurt, Dan Stoian a avut 147 de misiuni în total, dintre care 136 de bombardament – fie în picaj, fie la orizontală – şi 11 misiuni de recunoaştere îndepărtată. A fost decorat cu Virtutea Aeronautică, Crucea de Aur, Coroana României în grad de Cavaler, Virtutea Aeronautică în grad de Cavaler, Steaua României Regalistă, Crucile de Fier, clasa întâi. Singurul decorat cu ordinul Mihai Viteazul a fost Generalul Ioan Di Cesare. Decoraţia aceasta însemna suprema recunoaştere războinică în Romania! Ioan Dobran a avut 340 de misiuni aeriene. Lupte aeriene a avut 74. Era tare mândru de Virtutea Aeronautică, pe care o considera de bază, esenţială pentru un pilot de vânătoare. A fost decorat, de asemenea, cu Steaua României, echivalentul decoraţiei Mihai Viteazul, care, între timp, se închisese şi, evident, avea şi Coroana României! În carte se găseşte o întâmplare oribilă legată de această frumoasă decoraţie a Generalului Dobran.

– Cum se raportau ei la Majestatea Sa?

– Nu am întâlnit nici în cazul celor trei, ori în vreo carte de memorii, niciun ofiţer sau subofiţer care să nu îl fi iubit şi respectat pe Regele Mihai. Poate nu întâmplător 23 august a putut fi realizat aşa cum a fost fără niciun fel de defecţiune militară. Iată ce înseamnă 40 şi ceva de ani de comunism şi 33 de ani de postcomunism. În 1947, peste 98% din populaţia României era monarhistă. Astăzi, cei care şi-ar dori restauraţia reprezintă mai puţin de 35 de procente. Iar dacă facem un sondaj de opinie printre ofiţerii armatei române, majoritatea vor răspunde că sunt anti-monarhişti. Adică sunt împotriva sistemului care a obţinut independenţa, unitatea teritorială şi demnitatea naţiunii. Ce răsturnare de situaţie! E trist, având în vedere că aceste idei au fost impuse de către o putere străină, Uniunea Sovietică şi slujbaşii lor din ţară.

– Ce îi uneşte pe aceşti eroi ai aerului?

– Deşi nu pare, mi-ai pus o întrebare grea. Nu pot spune că au fost modeşti, ci că s-au comportat firesc. Un firesc greu de înţeles astăzi, este adevărat, dar pentru ei, pentru generaţia lor, asta a fost normalitatea, să îşi slujească patria, să şi-o apere şi să îşi dea viaţa pentru ea. Nu pot uita ce mi-a spus Ioan Di Cesare: „mă mândresc cu atitudinea pe care a avut-o fiecare român care a făcut kilometri întregi pe jos cu raniţa în spinare şi cu bucăţi de conserve ca să susţină această luptă care a fost inegală”. Astăzi, unul din trei copii declară că doreşte să părăsească definitiv ţara. O fi bine? Dacă aceasta este noua normalitate şi noul firesc înseamnă că şi eu sunt un om al trecutului. Mă întreb doar cine este de vină pentru ce se întâmplă.