Mistica luminii și a focului la Vasile Voiculescu

În tradiţia răsăriteană există o dimensiune teologică a unei asceze şi a unei mistici care se aşează pe paulinica definire a dumnezeirii care este Lumină. Lumina necreată, în a cărei prezenţă trei dintre ucenici, bine fiindu-le, s-ar fi apucat să construiască trei colibe, este punctul spre care se îndreaptă „cel ce urcă muntele1　”. Taborul, ca punct de întâlnire, ca loc al regăsirii, al reîntâlnirii dintre tată şi fiul plecat pentru o vreme să-şi definească lumea, lumea ca rătăcire, atât în forma ei exterioară, cu toate chemările ei, cât şi lumea interioară, a himerelor din care scapi doar prin ascensiune. Civilizaţiile lumii se separă2　 atunci când au o viziune diferită asupra luminii necreate, chiar dacă nu e un conflict, o ciocnire asumată în termeni concreţi, ea este, în plan mistic sau metafizic pentru cei cărora mistica le pare ceva desuet, motiv de separare între fiu şi tată, mamă şi fiică, frate de frate. O simbolistică a luminii şi a focului ar putea fi adusă în discuţie pe mai multe paliere, dar vom încerca să ne-o asumăm doar în partea sa mistică, taborică. Nu vom face o abordare în plan simbolic, nici estetic, nu vom urmări latura poetică a unor texte cu tot ce implică această dimensiune. Poezia ca rugăciune. O rugăciune necesară urcuşului. Rugăciunea nu e programatică, sparge orice estetică; îngenungherea nu e act simbolic, sugestiv, de natură moartă ci e starea vizibilă a gândului care nu e din lumea aceasta şi nici pentru imediatul ei. Aşadar, nu ne propunem în această lucrarea o abordare pe care o poate avea un critic literar stricto sensu, ci vom încerca să ne folosim, în sens duhovnicesc, de trăirea unor oameni ai urcuşului care ne-au lăsat în formă poetică o trăire autentică, ortodoxă.

Vom aduce în discuţie câteva secvenţe lirice în care focul şi lumina fac parte din lumea profundă a darului lui Dumnezeu. Parintele Calciu, un trăitor al acestei lumini necreate, vorbeşte de trei momente în care Dumnezeu i-a oferit acest dar, spune că: „Lumina necreată, această energie necreată, care pleacă de la Sfânta Treime, te atinge cu splendoarea ei cerească, fără ca s-o ceri, fără ca s-o meriţi”.3　 Nimic nu poate face omul care să-l facă vrednic de această lumină, este un dar care-şi are înţelesul doar ascendent.

Vasile Voiculescu - un poet care la bătrâneţe a plătit, cu ani de temniţă care i-au grăbit sfârşitul, apartenenţa la o mişcare mistică în a cărei titulatură se regăseşte arderea. Mişcarea Rugului Aprins, care a activat în Bucureşti, a avut trei etape dintre care cea mai importantă, care a şi culminat cu arestarea membrilor grupului, a fost de la începutul anilor 50 până în 19584　. Un poet care s-a maturizat şi s-a aşezat mistic prin contactul cu părintele rus Ioan Kulâghin şi cu părintele Daniil (Sandu) Tudor. Spun că s-a aşezat pe această line de isihasm deoarece vreme înainte parcursese materialimsul, pozitivismul şi evoluţionismul. Nemulţumit, mărturiseşte poetul, „am trecut la vrăjmaş”5　. Mai departe, „am rămas îndelung la teosofie, de la gnoză şi Pista Sofia, prin Fabre d‘Olivet, Saint Yves d‘Alveidre, Eliphas Levy şi Papus până la modernii Schuré, Rudolf Steiner, Madamme Blawatzky, Annie Besant şi câţi alţii”6　. Confesiunea medicului poet continuă, mai aminteşte de spiritismul radical al lui Alan Kardec precum şi de cel pseudoştiinţific a lui Crooks7　, pe care le-a respins de la început. De asemenea, în odiseea cunoaşterii, Carlyle, Emerson, Novalis, Maeterlinck pentru a ajunge la Platon şi neoplatonicieni8　.

Tot acest periplu al cunoaşterii şi al spiritului l-am amintit pentru simbolismul puternic a ceea ce am putea numi în căutarea luminii. Un traseu asumat, care a sfârşit prin aceea că lumina, închisă în vitralii colorate a ajuns a fi dorită în forma sa directă, curată, nemediată de ceva, nici opturată, falsificată.9　 Aşadar, se confesează poetul, „am sfârşit prin a dori lumina cea albă, cea adevărată, şi am ieşi afară după, cu ochii la cer. Culorile acelea erau numai calităţi ale lui, nu era lumina esenţială”10　.

După această introducere, câteva versuri din care rezultă viziunea voiculesciană asupra focului şi a luminii: Poezia Făclia11　. Transformarea interiorului în loc al combustiei este specifică poetului. El nu este poetul ieşirii din sine, al extazului ci, după cum relatează părintele Bartolomeu Anania, trăieşte „starea de entaz, înmănunchere a sufletului în propriul său interior, o perpetuă angajare în urcuşul lăuntric”12　. Acest urcuş lăuntric, construcţie simetrică a coborârii în sine, cunoaşte cele trei etape, anume, purificarea, iluminarea şi desăvârşirea sau „îndumnezeirea (theosis) creaturilor (care) se va realiza în desăvârşirea sa în veacul viitor, după învierea morţilor”13　. Lumina necreată, contactul, vederea acesteia, aparţine ultimei etape a acestui urcuş, urcuş cu început în lumea noastră şi cu o continuare în timpul lui Dumnezeu, sintetizat ca fiind anarhos (fără început). La capătul treptelor, cel ce urcă muntele va culege, simbolic şi concentrat într-un termen a lui Ernest Bernea, floarea de crin14　.

Pentru că celor trei etape ale urcuşului le corespund cele trei spaţii ale bisericii, putem spune că purificarea se face în spaţiul de la buza lumii profane, din pronaos, iluminării îi corespunde naosul, iar etapa ultimă, a desăvârşirii, aparţine spaţiului luminii de după catapeteasmă, care este altarul. În primele două dimensiuni spaţiale imanentul există, dar el se diluează, se estompează cu fiecare pas, cu fiecare înainte spiritual pe Taborul propriu. Catapeteasma este ultimul loc vizibil spre nevăzut, e limită ultimă, dacă la intrarea în pronaos trebuie să respecţi Legea, pe care tânărul o acceptase de mic, în faţa altarului, cu făclia aprinsă la icoana catapetesmei, începe acel a vinde tot, a da săracilor şi a-I urma Lui.15　 Eul liric care se angajează în acest urcuş spiritual, al poetului urcuşului, al căutării luminii este un eu mistic. În acest stadiu de transfigurare acest eu nu mai are legătură cu eu, nici cu tu, posibilă reflecţie a lui eu ci se îndreaptă spre Terţa Persoană, El, singurul care poate fluidiza raportul eu-tu, singurul care-l poate scoate din riscul solipsismului, al izolării demonice16　. Eul mistic voiculescian vine „la altar cu-n muc de ceară lină,/ Sub semnul zugrăvelii să-Ţi lipesc”17　. Întrebarea lui Voiculescu, care urcă, este: „Ai tu nevoie, Doamne, de lumină?”18　 Şi imediat, strofa a doua arată cum intuiţia îi spune că făclie trebuie să devină mintea, cugetul la Hristos, cel din Tărie, tăria cupolei, tăria Hristosului Pantocrator ca proiecţie a Tăriei creaţiei divine, a Hristosului din capul unghiului în Biserica nevăzută. „De ce nu pot icoana-Ţi, din Tărie,/ Să o cobor, în inima-mi s-o prind,/ Şi veşnică, extatică făclie/ În fundu-i negru mintea-mi să-Ţi aprind”19　. Este rodul rugăciunii atunci când flacăra mucului de lumânare, jerfa de din afară se face de dinăuntru. Într-o cântare a utreniei Învierii se spune: au venit la tine fiii tăi, ca nişte făclii de Dumnezeu luminate. Dumnezeu face posibilă această de dinăuntru luminare.

Urcuşul voiculescian, asemenea urcuşului anahoretului, este o tainică lucrare. Voiculescu îndeamnă la acest urcuş, „Sus! Înc-o treaptă-n tainica lucrare!” În această taină a urcuşului percepţiile îşi inversează sensul, orientarea; am văzut cum se urmăreşte trecerea de la mucul de lumină la făclie care arde-n întunericul de două ori grozav, o dată în interior, dar, în egală măsură şi în exterior, în lume, lume ca hăţiş a raţiunii, ca obroc în care lumina nu are sens20　. Pe această inversiune de percepţie se clădeşte schitul în care eul se transfigurează, eul mistic intră în contact cu Lumina necreată care zideşte în veşnicie nu în vremelnic, contact care-l transfigurează. „Ia din Iisus, Lumina ziditoare/ Un schit de Duh în inima-ţi să-I-nalţi”21　.

Un capitol aparte în mistica voiculesciană îl face contactul cu trimisul ceresc, cu trimisul Domnului, anghelos tou Theou. Această relaţie nu face subiectul prezentei lucrări, motiv pentru care nu intrăm în adâncurile acestei teandrice lucrări, dar, subiectul lucrării reclamă aducerea în atenţie a importanţei trimisului divin. După ani şi ani în care cel ce urca muntele s-a canonit să care lumina cu gândul, Dumnezeu i-a trimis îngerul pentru a-i arăta izvorul luminii adevărate22　.

Poezia Luminătorul23　 păstrează logica misticii voiculesciene în ce priveşte sensul luminării, al interiorului transfigurat, al aşezării sinelui pe adevăratul Sine, Hristos. Trimisul, venit să-i arate izvorul luminii adevărate, a luat securea durerii şi a trecut la acţiune. Sf. Maxim Mărturisitorul spune cum crucea durerii „spiritualizează şi mai mult bucuria de cele sensibile”24　. Dimnesiunea durerii trebuie asumată, înţeleasă, spiritualizată: Pătrundeţi-vă de durere. (Iacob 4, 9). Cocioaba sufletului este sfărmată, zguduită de către cel trimis să ajute la tainica zidire. Zidirea mistică presupune zguduire, dărmare, golire; vinde tot ce ai, fii sărac, gol, pentru ca în golul rămas, Dumnezeu să pună Sfântul Său Duh. Îngerul luminător se retrage, aşa cum s-a retras de fiecare dată, a atins şi a plecat, a săvârşit transferul de fluid sfânt25　. În urma-i, „Cocioaba sufletului de-atuncea însă-i plină/ De soare, de slavă şi de lumină”26　. Transfigurată, fiinţa intră în registrul luminii, a soarelui – ne-a strălucit nouă Soarele dreptăţii – a slavei, stare doxologică, participativă, fericire în comuniune. Pe scurt, urcuşul în toate formele sale: purificare, iluminare şi contact cu enrgiiile necreate ale lui Dumnezeu.

Lumina, pentru ochiul neînduhovnicit, este închisă în toate formele imanentului. Transcendentul, dimensiunea supraexistenţială este înrobită în jungla raţionalităţii. Diavolul, lucrarea celor două voinţe contrare, induce în eroare prin exacerbarea dimensiunii specifice ochiului neangajat în urcuşul spiritual, sau aflat la începutul acestuia, iar Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul vorbeşte de o amăgire a celor aleşi, cu toţii angrenaţi în urcuşul de taină. Icoana lui Hristos poate fi privită ca lemn, scândură sau ca prezenţă a Celui reprezentat. Lucrarea diavolului se desfăşoară în primul caz. „A cutezat satana de m-a batjocorit/ Că Îţi sărut icoană, o scândură boită”27　. Aceste două versuri reprezintă lumea falsă, deformată a unei realităţi duhovniceşti, distrugerea unui metalimbaj, un limbaj iconic, supraexistenţial. Ce urmează este victoria spiritului înduhovnicit asupra duhului acestei lumi: „Deodată codri cosmici din lemn au înflorit/ Şi până-n cer s-aprinse culoarea istovită”28　. Lumina este scoasă din robia simţurilor mutilate, din chingile unei percepţii, a unei gândiri mundane. Întâlnirea cu focul suportă riscul maxim de a-l asimila pământului, condiţie în care nu reprezintă mai mult decât, în plan spiritual, o materie pentru jertfă, aceasta fiind exterioară nouă. Despre această dezrobire, versurile voiculesciene, „Lumina dezrobită din pământeşti vopsele/ Se-ntoarse iar în raze de veşnici sori şi stele/ Şi Te învestmântară ca pe Stăpânul lor”29　.