Cititorul va putea evalua mai bine întreaga dificultate a unei antropologii a Modernilor dacă încearcă să compare încrucişarea [REP . REF] pe care tocmai am scos-o la iveală cu ceea ce cvasi-totalitatea reprezentărilor oficiale ale problemei cunoaşterii desemna ca raportul dintre „mintea cunoscătoare” şi un „lucru cunoscut”. Nu există într-adevăr niciun fel de asemănare între ciudatul amalgam dintre un Subiect şi un Obiect şi ceea ce putem aştepta de la legăturile riscante între reproducere [REP] şi referinţă [REF]. (Cînd va trebui să precizăm termeni ambigui care aparţin mai multor moduri, vom lua obiceiul să-i specificăm, indicînd sigla prepoziţiei lor.) Cîte investiţii totuşi în acest raport! Cîtă teamă la ideea că podul s-ar putea dărîma! Un subiect poate cunoaşte un obiect? Da; nu; nu mereu; niciodată; niciodată în întregime; poate asimptotic; ca într-o oglindă; numai prin barele închisorii limbajului. Or, dacă am reperat mişcarea acestor moduri, figura „subiectului” lipseşte cu desăvîrşire (prin ce este [REF] un „subiect cunoscător”? – este o reţea de instrumente şi de formalisme care produce la extremităţile ei cunoştinţe şi cunoscători) şi figura obiectului încă şi mai mult (prin ce este [REF] un „obiect de cunoscut”? – are altceva de făcut!) În cele din urmă, nu mai există Subiect şi Obiect, ci un subiect cunoscător şi un obiect cunoscut, rezultate gemene ale extinderii cunoaşterii dovedite – nu-i de mirare că ei îşi seamănă şi îşi corespund pentru că sînt aceleaşi, numărate de două ori! Asupra niciunei alte încrucişări decalajul nu este atît de mare ca între teoretizările Modernilor şi practicile lor. Şi n-ar fi nimic (la urma urmei, putem supravieţui foarte bine fără să explicăm ce facem), dacă acest decalaj n-ar fi aruncat într-un întuneric adînc tot restul, printr-un fel de efect de cascadă pe care, în capitolul următor, va trebui să-l urmărim de la izvor.

Dacă ne mirăm că Modernii nu au întreţinut cu mai multă grijă, prin instituţii foarte elaborate, o încrucişare care pare atît de importantă pentru menţinerea lor, aceasta se întîmplă pentru că e nevoie de foarte puţin, uneori chiar din cauza succesului ei, pentru ca încrucişarea să dispară. Am înţeles deja, există drumuri de referinţă aşa cum există reţele de gaz sau de telefonie mobilă: o dată ce se află la locul lor, nimănui (cu excepţia celor însărcinaţi să le întreţină) nu-i pasă de celălalt sens al cuvîntului reţea (acela de asociaţii eterogene necesare pentru implementarea lor). Ajunge aşadar să „te abonezi” la lanţurile de referinţă, să te obişnuieşti cu ele, pentru ca grosimea lor, materialitatea lor, echipamentul lor să dispară, şi toate discontinuităţile necesare pentru ca reţelele să poată fi urmărite de-a lungul „plimbării” lor să se evapore: după ce toate etapele intermediare vor fi dispărut, nu vom mai lua în considerare decît cele două extremităţi: mintea şi lumea. Ca şi cum n-ar mai fi nevoie de nicio transformare, de nicio pasă, de nicio discontinuitate. Ce-i mai rău este că lucrurile stau chiar aşa – dar numai o dată ce reţeaua este bine stabilită şi întreţinută permanent. Atunci, în fine, subiectul are obiect aşa cum bucătarul are gaz la toate etajele.

Chiar în acest moment apare acest soi de Geniu Rău care aşteatptă, pentru a interveni, ca lanţurile de referinţă să se desfăşoare şi să se stabilizeze. O să numim acest drac, prin aluzie la mouse-ul calculatorului, DUBLU CLIC (notat [DC]). Pornind de la o experienţă foarte precisă – referinţa permite accesul –, acest Geniu Rău vă va şopti la ureche că ar fi mult mai bine să beneficiaţi de un acces gratuit, indiscutabil şi imediat la informaţia pură şi fără transformare. Or, dacă, din nefericire, acest ideal de gratuitate totală ar servi drept etalon pentru a judeca drept adevărat şi fals, atunci totul ar deveni mincinos, inclusiv ştiinţele. Nici nu-i de mirare, pentru că ar însemna să cerem imposibilul: o deplasare fără niciun fel de transformare – în afara simplei TRANSLAŢII. Dacă faceţi singurul şi unicul test al adevărului din orice mediere, din orice salt, hiatus, pasă, atunci cu toţii, savanţi, ingineri, preoţi, vraci, artişti, negustori, bucătari, fără să-i uităm pe politicieni, pe judecători şi pe moralişti, deveniţi manipulatori şi trişori, din moment ce mîinile vă sînt murdare de toate operaţiile pe care le-aţi efectuat pentru a menţine în stare bună reţelele care dau sens practicilor dumneavoastră. Veţi fi acuzaţi mereu că treceţi prin eterogen pentru a obţine omogenul, că introduceţi discontinuităţi scandaloase în ceea ce ar trebui să fie neted şi continuu. O să fiţi prinşi cu mîţa-n sac; veţi fi minţiţi, deci.

Printr-o periculoasă inversiune a celor două sensuri ale cuvîntului REŢEA, Dublu Clic a început să răspîndească peste tot o acuzaţie de iraţionalitate asupra a tot ceea ce are nevoie, pentru a discerne ce este adevărat de ce e fals, de un anumit număr de operaţii de transformare sau de TRADUCERI – operaţii care sînt totuşi, am înţeles deja, însăşi raţiunea. Ca şi cum acuzatorul ar avea în faţa lui reţeta pentru a obţine în mod direct, fără nicio mediere, o deplasare capabilă de a se deplasa de la o identitate la o identitate printr-o identitate. Mai mult, printr-o perversitate ale cărei origini va trebui să le înţelegem mai tîrziu, acest drac (căci este într-adevăr un drac!) a început să-i stigmatizeze, prin apelativul de „RELATIVIŞTI”, pe aceia care vor ca raţiunea să plătească în reţele mijloacele de a se extinde. Fără să vadă că poziţia inversă, aceea care pretinde că există deplasări fără transformare, n-ar merita decît eticheta de „absolutism”. Vrem să nu ne înşelăm, vrem să putem spune că un lucru e raţional şi un altul iraţional, un lucru e adevărat şi un altul fals, dar, mai ales, nu vrem să ne înşelăm asupra înşelăciunii înseşi în aşa hal încît să îmbrăţişăm absolutismul! Pretinzînd că dăm tuturor formelor de veridicitate un model unic şi inaccesibil – deplasarea fără transformare, raţiunea fără reţea –, acest Geniu Rău ar face, prin contrast, ca toate celelalte distincţii dintre adevărat şi fals să fie iraţionale şi arbitrare.

Etnoloaga trebuie să înveţe de la Moderni să se protejeze de Dublul Clic. Lupta împotriva relativismului riscă, dacă Modernii nu-s atenţi, să şteargă, să acopere unul cîte unul tipurile de veridicitate necesare exerciţiului vieţii civilizate – şi pentru a începe, paradox în paradox, chiar activitatea ştiinţifică, devenită inatribuibilă. Trebuie să înveţi să găseşti în RELATIVISM, sau mai degrabă în RELAŢIONISM, adică în stabilirea reţelelor de relaţie, fragilul ajutor care ne va permite să înaintăm în anchetă, tatonînd fără a ne rătăci prea tare. Dacă definim, în mod foarte canonic, istoria modernismului ca „apariţia şi extinderea regatului Raţiunii”, înţelegem că sensul acestei istorii nu va fi acelaşi după cum numim „Raţiune” extinderea informaţiei dublu-clic sau menţinerea încăpăţînată a surselor distincte ale adevărului. În primul caz, cu cît eşti mai modernist, cu atît vei seca toate izvoarele cu excepţia unuia pe care-l vei păstra – şi care nu există. În celălalt caz, cu cît te gîndeşti să devii „hotărît modern”, cu atît mai puţin vei confunda sursele de veridicitate... Acestea sînt cele două istorii alternative al căror fir va trebui să învăţăm să-l depănăm. Dacă există vreun izvor de eroare căruia trebuie să putem să-i punem capăt, atunci acesta este cel care pretinde să lichideze eroarea făcînd ca toate practicile să fie iraţionale şi arbitrare – şi mai întîi pe cele ale ştiinţelor!

(Fragment din Bruno Latour, Moduri de existenţă, în curs de apariţie la editura Tact, Cluj-Napoca.)