Ultimul volum pe care Ionel Buşe îl oferă publicului francez (Du logos au mythos, L’Harmattan, Paris, 2008) poate fi citit în două feluri. Promotor neobosit al relaţiilor franco-române, autorul ne oferă, înainte de toate, o analiză precisă a modului în care gândirea românească de ieri şi de azi contribuie cu specificitatea sa inconfundabilă la formarea spiritului european. Pe cât de instructivă, această lucrare este, în acelaşi timp, un fel de Bildungsroman în care cercetătorul, format atât în România cât şi în Franţa, în zona de interferenţă a acestor două lumi, şi purtând amprenta unei epoci marcate de sfârşitul comunismului şi de evoluţia Franţei postbelice, caută să surprindă ceea ce este specific propriei fiinţe, dar şi spiritualităţii ţării sale în zorii unei perioade ce se speră a fi şi mai bogată în împliniri. Aceste două lecturi posibile, niciuna mai puţin importantă decât cealaltă, se presupun cu necesitate. Mai întâi, se cere a fi asimilat sensul literal al operei, pentru a pătrunde, mai apoi, în mişcarea de adâncime a reflecţiei. Acest lucru presupune însă câteva precizări prealabile.

Problema majoră era aceea de a găsi un punct legitim de inserţie pentru gândirea românească în ideea europeană de filosofie. Or, din nefericire, nu lipsesc reprezentările negative despre aceasta. Insuficient cunoscută, înscrisă la frontiera dintre neo-hegelianism şi cercetarea asupra logicilor alternative principiului terţului exclus, reflecţia filosofică românească beneficiază de întreaga atracţie ideală a unei verticalităţi aproape carpatice precum şi de întreaga angoasă reală pe care o pot stârni ţărmurile pustii ale unei mări la fel de negre precum numele pe care îl poartă. Această gândire se zbate alternativ între promisiuni ce par a atinge frontierele posibilului, adevărate „ţărmuri ale Sirtelor” inteligenţei, şi conturul neclar al unor zone iremediabil intermediare care îşi ratează clasicismul. Forţa viziunilor despre lume ce decurg de aici se trage atunci din influenţele care le traversează, în rău ca şi în bine. Nu putem visa la conceptele danubiene sau la speculaţii despre „micul Paris” fără a simţi boarea unui suflu pe cât de liber pe atât de mefitic la care se adaugă un stil arhitectural denaturat şi rococo unde castelul fortificat şi gineceul îşi amestecă frumuseţile reciproc potenţate şi periculoase. Într-o asemenea brambureală, cine ar putea găsi un teren hrănitor pentru un solid demers în planul raţiunii?

Desigur, orice cunoscător al dedalicului labirint bucureştean ştie că există şi un suflu de o cu totul altă amploare în România şi care ar putea stârni invidie în capitale europene mai cuminţi. Trebuie însă să ţinem seama mai întâi de evaluarea comună a gândirii româneşti pentru că o carte precum cea pe care o discutăm, trebuie mai întâi să se confrunte cu o atare evaluare.

Or, departe de a se sprijini pe una dintre şcolile de gândire actuale mai importante, precum cea fenomenologică ori anglo-saxonă, Ionel Buşe îşi întemeiază demersul pe figura mediaţiei visând la o coincidentia oppositorum în câmpul înţelegerii unde limba şi ţara sa ar face figură de pionierat.

Veritabilă Atlantidă a Estului sortită pieirii sub valurile invaziilor succesive, România va fi tânjit după toate Atenele Occidentului. Volumul se deschide cu această figură a gâdirii insulare, cu imaginea forţei ei mitice, cu dispariţia sa programată. Putem spune că, optând să se adreseze cititorului pornind de la o asemenea provocare adresată filosofiei în rădăcinile sale platoniciene, Ionel Buşe dă tonul evidenţiind latura cavalerească a apelului său la miturile şi înţelepciunea popoarelor învinse. Ceea ce rezultă este de o indiscutabilă seducţie, încurajându-ne să mergem mai departe în cercetarea lucrării, în căutarea argumentelor sale profunde.

Se ştie că raţiunea occidentală a cunoscut, începând cu Jung, Bachelard şi succesorii acestora, o serie de revizuiri, în cadrul cărora Suprarealismul îşi are locul său. Această criză a raţiunii dominatoare este identificată de către Ionel Buşe drept o oportunitate pentru o Românie pe cât de originară, pe atât de obscură. Se dedică cu toată hotărârea acestei problematici şi, bazându-se pe lucrări recente privitoare la întâlnirile succesive dintre toţi aceşti autori, unde îi regăsim pe Mircea Eliade, Henry Corbin sau Gilbert Durand, el avansează o adevărată ipoteză de lucru: gândirea românească nu ar avea decât de câştigat prin alăturarea sa corului criticii raţionalităţilor unilaterale, propunând un stil mixt de gândire capabil a răspunde unor cerinţe noi. Întreaga carte, în diversele sale variaţiuni, slujeşte fundamental această idee, valabilă atât pentru trecut cât şi pentru prezent. Şi astfel, operele lui Eliade, dar şi cele ale lui M. Florian, chiar şi ale lui C. Noica sau ale lui A. Dragomir se află mai bine plasate în această perspectivă a unei complexificări a raţiunii decât în parti pris-ul patetic în favoarea filosofiei existenţei.

Se poate, aşadar, formula ipoteza conform căreia lucrarea în discuţie porneşte de la „critica raţiunii impure” în numele imaginarului mai puţin dintr-un elan pur teoretic cât din spiritul căutării neliniştite a unei ieşiri posibile, capabile a face să se audă vocea protestului românesc. Într-un anume fel, trebuia ca Gilbert Durand ori Jean-Jacques Wunenburger să dovedească legitimitatea demersurilor lor pentru ca România să devină un concept posibil în gândirea contemporană. Este, în orice caz, un mod de lectură a acestor maeştri, care se regăsesc încărcaţi de semnificaţii a căror iminenţă au presimţit-o, cu siguranţă, dar despre care nu ar fi putut ghici că vor căpăta acest chip particular la frontierele Europei şi în contextul căderii comunismului.

Cartea aceasta ne prezintă, astfel, căile unei noi antropologii, dar, să nu ne lăsăm înşelaţi, această antropologie nu are nimic dintr-o ipoteză pur teoretică, în ea trebuind descifrate simptomele unei nelinişti şi semnele unui efort istoric, mai mult, trebuie să observăm aici evenimentul unei rostiri ale cărui efecte nu le cunoaştem încă, aşa cum nu cunoaştem încă efectele politice ale intrării Bulgariei şi României în Europa politică.

În acest sens, va trebui să citim cu un interes sporit capitolul consacrat imaginarului politic al României din Evul Mediu până în epoca celei mai îndoielnice beţii naţionaliste, spre a ne da seama de dificultăţile întâmpinate de această limbă şi de acest popor, mereu aflat în căutarea originilor sale, de a-şi croi o cale în gândire. Această cale a fost într-adevăr, tardivă, dar forţa acestei limbi precum şi profunzimea miturilor sale în circulaţie o fac degrabă indispensabilă pentru oricine reflectează asupra identităţii europene şi a prezenţei Orientului până în inima idealurilor greceşti ale gândirii.

Cartea lui Ionel Buşe, prin claritatea sa, reclamă aşadar o atenţie deosebită, dezvăluindu-ne un om al scrisului care, în cursul studiilor sale sau chiar în mijlocul a ceea ce ar putea părea izolarea sa, se dezvăluie încetul cu încetul a fi purtătorul de cuvânt al unei lumi uitate sau excluse a cărei profunzime nu poate fi pusă la îndoială odată evaluată, de pildă, forţa poeziei romantice româneşti ori mitologiile lui Zalmoxis.

În aceeaşi măsură, însă, Ionel Buşe este conştient de faptul că nu este suficient să impui realitatea românească cu toate elementele sale de prestigiu, mai trebuie să le asiguri şi metamorfoza şi să le faci să acceadă la un statut de universalitate. Funcţia fundamentală a ultimului eseu al cărţii, cel despre Brâncuşi, este chiar aceea de a conduce la această nouă etapă de reflecţie.

În fond, între elaborările complicate, dar neterminate, ale lui Mircea Florian şi sculptura de universală recunoaştere a lui Brâncuşi există aceeaşi distanţă ca între o Românie genială, dar provincială, şi o puritate formală a cărei putere extatică se impune ca o revoluţie în lumea simbolică a modernităţii.

Cum reuşeşte oare România să acceadă conceptual la realităţi precum Brâncuşi şi „coloana fără sfârşit” ce dormitează în străfundul ei ? Această întrebare şi-au pus-o toţi prietenii francezi ai României şi este cunoscut răspunsul pe care proles pontica l-a dat acestei întrebări insistente venite dinspre popoarele Occidentului: români de mare valoare au venit la Paris şi au cucerit o notorietate mondială impunându-se atât prin acuitatea inexorabilă a analizelor lor cât şi prin puritatea stilului lor francez. Aşa au stat lucrurile cu Cioran şi Ionescu. Cât despre Eliade, el nu s-a mulţumit să seducă Parisul, a dorit să-şi lege destinul de gânditor al sacrului de formidabila autoritate a disciplinelor umaniste americane. Şi el, însă, şi-a asumat un destin de expatriat, cel puţin în afară, căci înăuntru a avut grijă să asocieze căutările sale în spaţiul sacrului cu cel mai vechi zeu al românilor, enigmaticul Zalmoxis.

Astăzi, problema se pune în termeni diferiţi. La capătul lecturii cărţii lui Ionel Buşe, îţi poţi pune întrebarea dacă nu cumva o nouă universalitate este pe cale de a se naşte. O universalitate ce ar consta mai puţin într-o facultate extraordinară de asimilare, cât în redescoperirea unei tradiţii proprii, desigur nu aceea identificabilă cu tradiţia naţională, ci fidelă unor forme atât de arhaice, de adânci şi de nerostit în vreo limbă a modernităţii, provenind de pe ţărmurile cele mai interioare ale celei mai interioare dintre Mediterane, încât s-ar modifica până şi viziunile noastre cele mai ferme despre civilizaţiile antice şi legăturile pe care le putem avea cu acestea iar aici, ne demonstrează Ionel Buşe, Brâncuşi este un adevărat model până şi pentru filosofi. Aceasta, cel puţin, ar trebui să fie interpretarea Sărutului lui Brâncuşi sau a Cuminţeniei pământului, sau a Muzei adormite, dacă am zăbovi să reflectăm îndeajuns la legătura dintre aceste opere cu riturile străvechi şi dacă am fi în stare de o purificare a formelor prin aura veşniciei pe care o asemenea interpretare le-o consacră.

Care va fi „Muza adormită” a incorigibilului helenism european, care va fi religia solară a munţilor hyperboreeni capabilă a privi de sus pe zeii Olimpului, care va fi oracolul lupului dacic, nimeni nu ar putea răspunde în momentul de faţă. Un lucru este, însă, sigur, acela că aceste forme primordiale nu ar putea fi reduse la simple legende menite a ilustra o lege generală deja cunoscută. Dacă există vreun sâmbure de înţelepciune al miturilor adăstând pe ţărmurile Mării Negre, ar fi bine să nu încercăm a găsi în ele nici pretexte, nici motive de spaimă, căci numai astfel o a treia cale, între raţional şi iraţional, în favoarea căreia pledează această carte, va putea să apară drept ceea ce este cu adevărat: un apel la reconsiderarea acelor forţe ce scapă istoriei, forţe literalmente pre-istorice care, chiar dacă nu promit vreun acces la eternitate, ne permit cel puţin să-i numim pe zei cu numele lor adevărat şi să le înălţăm, în ciuda haosului forţelor contrare, un templu în Transilvania inimii. Or, până la proba contrarie, pentru acest demers plin de mister, România rămâne nepereche.

Un eveniment recent ar putea confirma acest lucru: un cineast, cunoscut şi pentru alte realizări ieşite din comun, s-a măsurat şi cu înţelepciunea miturilor româneşti încercând o transpunere cinematografică a nuvelei lui Mircea Eliade, Tinereţe fără tinereţe, „L’homme sans âge” în franceză, ea însăşi având ca punct de pornire un vechi basm românesc cu semnificaţii multiple. Acest film, deşi animat de o simţire profundă şi plin de tandreţe faţă de miraculosul românesc, şi-a ratat publicul fiind arătat cu degetul de către critica de specialitate drept întruchiparea perfectă a ceea ce nu trebuie făcut în finalul unei cariere strălucitoare precum aceea a autorului unor filme ca Apocalypsa acum sau Naşul. Lucrurile, însă, sunt departe de a fi tranşate, iar cecitatea metafizică a reprezentanţilor oficiali ai marelui public nu poate pretinde a fi epuizat subiectul. Trăznetul abătut asupra unui locuitor al unui mare oraş, pătrunderea în profunzimile limbii pe urmele rădăcinilor sale, forţa mediumatică a iubirii, lanţul întrerupt al tradiţiilor, repetiţia compulsivă a vieţii şi cunoaşterii nu pot fi trecute sub tăcere doar fiindcă aceste experienţe scapă înţelegerii câtorva jurnalişti avizi de scene de acţiune.

Şi atunci, în finalul acestor câteva rânduri dedicate prietenului meu Ionel Buşe, îmi place să cred că o carte ca a sa, da, exact ca a sa, atât de atentă, de izbutită în finalităţile sale, atât de oportună când România se alătură concertului european, ar putea servi drept introducere la misterele întâlnite de Coppola lecturâdu-l pe Eliade şi ar putea aduce un plus de justificare plină de greutate cercetărilor profunde şi savante întreprinse în domeniul miturilor şi credinţelor.

Nu noi suntem cei care caută inconştientul, el ne caută pe noi şi e bine ca o voce din afară să ne spună că el ne poate veni în întâmpinare prin rostire românească.