| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poetul și îngerul său mutde Bucur DEMETRIANDupă Fluvii în flăcări (1994) și Cu dragoste, vă dau vești despre mine (2006), Ion Munteanu publică un nou volum de poeme, La taină cu îngerul mut, Ed. Aius, 2007. Cele două cicluri: Scriu cu viața mea o banală-ntâmplare și cântec despre noi și macii din lanul de grâu izvorăsc dintr-o dezabuzare care se insinuează în fiecare celulă a textului până la sfâșiere, până la destrămare. Cu neomoderniștii comunică aceste versuri de maturitate încărcate de aluzii livrești filtrate la dimensiunea existențială a eului înconjurat de o lume ostilă, de căderi inexorabile, de maculări imposibil de reprimat. Chiar coperta oferă imaginea unui înger lipsit de hieratismul unei proiecții transcendente, desprins parcă dintr-o construcție veche, prăbușită, rest al unei coloane sau al unui monument funerar. Un înger care mai păstrează o aripă cenușie, un chip de o drăgălășenie terestră, plictisită, cu bucle confecționate pentru a mima puritatea într-un univers artificial, populat de ființe aptere, privind în gol, în tăcerea împietrită. Poetul împrumută masca îngerului, acel alter-ego din oglindă deschis altădată confesiunii, gata oricând să răspundă, să preia povara cuvântului tensionat. Vocea eului liric se întoarce în sine, mimând o convorbire cu un înger păzitor, traversând muțenia celui care s-a prăbușit și poartă doar veșmântul zdrențuit, gipsul unei construcții în ruină. Poemele lui Ion Munteanu sunt interogații devenite strigăt, purtate în repetarea obsesivă a ultimelor versuri într-un ecou, într-un deșert ecleziastic, într-o poveste al cărei final se risipește precum vanitatea umană transformată în pulbere, în muțenie înspăimântătoare: „ce va fi când va fi? // într-o zi / numele meu precum rugul se va stinge-n pustii / hainele mi le vor purta niște biete stafii / iar pe suflet va-nflori / praful, / prin librării // iubire să fi fost iubirea noastră de aci / sau iubire abia de-acum încolo va fi? / (doar un înger căzut poate ști, / doar un înger va mai putea povesti“) (la taină cu îngerul mut). Noaptea, toamna, seara, iarna sunt coordonate temporale care conduc imaginile spre distilări nostalgice, spre retrăiri dramatice. Sunt invocate marile spirite, sunt prezente acele aluzii culturale capabile să întrețină un monolog în fața unei oglinzi sparte sau în fața „îngerului mut“. Există o permanentă pendulare între orizontul livresc privit adesea ironic și viața regăsită în fiecare tresărire, în mireasma fructelor, în realitatea cea de toate zilele transfigurată în pagină, gata oricând să suporte „capcanele“ literarității: „în poemele mele au înflorit gutui / iar mireasma lor mi-a tulburat vinul în cană / (deși în târg lucrul acesta încă nu se știe, / deși realitatea este o nouă capcană)“ (în poemele mele au înflorit gutuii). Textualizând, poetul trădează modernitatea, atinge lumea postmodernă și privește spre trecut. Asimilează cu detașare, se pierde în hățișul filosofic sau în amintiri, în ploaia bacoviană sau în „trecerile“ blagiene care duc spre tărâmul „somnului“ primordial. Întoarceri neașteptate sau invocații argheziene purtate cu ochii spre cerul care se închide, spre „semnele“ mereu amânate: „știu că m-ai vizitat aseară, Doamne, / dormeam și nu te-am auzit. / mă iartă, / doar tu cunoști cât sunt, acum, de obosit... // nu mi-ai lăsat vreun semn anume-n poartă, / dar dis-de-dimineață, în miezu-acestei toamne, // găsii cireșul înflorit“ (vizita de seară). În obscuritatea spațiului explorat, în lumea fără răspuns, vocea poetului întrezărește o firidă, o fărâmă de viață. De la Lucian Blaga, Ion Munteanu a deprins fiorul interogației, închiderea și deschiderea poemului într-o măruntă gâlceavă a spiritului cu natura. „Tandrețea“ și „sfiala“ sunt gesturile unui franciscan îndrăgostit de revelații, de evantaiul „întâmplărilor banale“, de păsări flămânde, de huhuruzi și cocori. Ion Munteanu este poetul care trece discret de la vocea lucidă, apoftegmatică, la cântecul de lume cu oftaturi și ritm popular, dintr-un impuls interior, din nevoia de a sparge pânza muțeniei și ținuta rigidă a „psalmistului“ impersonal. Al doilea ciclu are ca temă iubirea și cultivă romanța și balada, cântecul ieșit în lume pentru a răsfrânge gestul galant sau trist din deambulațiile trubadurilor: „iubirile mele, târzii crizanteme / răsar prin grădini - nestemate blesteme // frumoasele mele, câte au fost / găsiră toate în mine-adăpost / ca într-un vechi joc cu pistol rusesc“ (iubirile mele, târzii crizanteme). Jocul iubirii se conturează din atmosferă și gesturi, din invocații galante, aluzive, pătimașe sau conduse de nesinceritatea unor povești „aduse la zi“ într-un orășel minat de stridențe sentimentale, de trăiri serbede și mercantile. Nu lipsesc din versurile lui Ion Munteanu decorurile convenționale figurând destrămarea iubirii, deschiderea spre înălțimea invocației sau spre o mahala a pretinselor iubiri: „te ard cu ochiul înroșit de dor / precum țigara o omor / în pumnul meu de salahor [..] și-aș vrea de tine să am parte...“ (cântec despre o doamnă dintr-o fotografie veche). Regăsim în aceste versuri postmoderne, ecouri din Arghezi (Flori de mucigai), din M. R. Paraschivescu (Cântice țigănești) sau din Caragiale cu dramele sentimentale dintr-un teritoriu periferic. Trecând prin registre diverse, de la reflexivitatea blagiană atrasă de „simfonii“ („scriu cu viața mea simfonii minunate“), spre grotescul cotidian sau spre tablouri de epocă menite să rescrie un text erotic presărat discret cu o retorică a oralității ironice, sfidând convenția dulceagă, romanțioasă: „obrazul meu îți miroase a piersică, hai, spune!“, Ion Munteanu este un poet matur, plin de surprize, parcimonios și grav, scriindu-se prin țesătura textelor modelatoare. Îngerul său mut dobândește nimbul cărților revelând, spațial și temporal, un traseu poetic remarcabil. |