Noaptea, toamna, seara, iarna sunt coordonate temporale care conduc imaginile spre distilări nostalgice, spre retrăiri dramatice. Sunt invocate marile spirite, sunt prezente acele aluzii culturale capabile să întreţină un monolog în faţa unei oglinzi sparte sau în faţa „îngerului mut“. Există o permanentă pendulare între orizontul livresc privit adesea ironic şi viaţa regăsită în fiecare tresărire, în mireasma fructelor, în realitatea cea de toate zilele transfigurată în pagină, gata oricând să suporte „capcanele“ literarităţii: „în poemele mele au înflorit gutui / iar mireasma lor mi-a tulburat vinul în cană / (deşi în târg lucrul acesta încă nu se ştie, / deşi realitatea este o nouă capcană)“ (în poemele mele au înflorit gutuii). Textualizând, poetul trădează modernitatea, atinge lumea postmodernă şi priveşte spre trecut. Asimilează cu detaşare, se pierde în hăţişul filosofic sau în amintiri, în ploaia bacoviană sau în „trecerile“ blagiene care duc spre tărâmul „somnului“ primordial. Întoarceri neaşteptate sau invocaţii argheziene purtate cu ochii spre cerul care se închide, spre „semnele“ mereu amânate: „ştiu că m-ai vizitat aseară, Doamne, / dormeam şi nu te-am auzit. / mă iartă, / doar tu cunoşti cât sunt, acum, de obosit... // nu mi-ai lăsat vreun semn anume-n poartă, / dar dis-de-dimineaţă, în miezu-acestei toamne, // găsii cireşul înflorit“ (vizita de seară).

În obscuritatea spaţiului explorat, în lumea fără răspuns, vocea poetului întrezăreşte o firidă, o fărâmă de viaţă. De la Lucian Blaga, Ion Munteanu a deprins fiorul interogaţiei, închiderea şi deschiderea poemului într-o măruntă gâlceavă a spiritului cu natura. „Tandreţea“ şi „sfiala“ sunt gesturile unui franciscan îndrăgostit de revelaţii, de evantaiul „întâmplărilor banale“, de păsări flămânde, de huhuruzi şi cocori. Ion Munteanu este poetul care trece discret de la vocea lucidă, apoftegmatică, la cântecul de lume cu oftaturi şi ritm popular, dintr-un impuls interior, din nevoia de a sparge pânza muţeniei şi ţinuta rigidă a „psalmistului“ impersonal.

Al doilea ciclu are ca temă iubirea şi cultivă romanţa şi balada, cântecul ieşit în lume pentru a răsfrânge gestul galant sau trist din deambulaţiile trubadurilor: „iubirile mele, târzii crizanteme / răsar prin grădini - nestemate blesteme // frumoasele mele, câte au fost / găsiră toate în mine-adăpost / ca într-un vechi joc cu pistol rusesc“ (iubirile mele, târzii crizanteme).

Jocul iubirii se conturează din atmosferă şi gesturi, din invocaţii galante, aluzive, pătimaşe sau conduse de nesinceritatea unor poveşti „aduse la zi“ într-un orăşel minat de stridenţe sentimentale, de trăiri serbede şi mercantile.

Nu lipsesc din versurile lui Ion Munteanu decorurile convenţionale figurând destrămarea iubirii, deschiderea spre înălţimea invocaţiei sau spre o mahala a pretinselor iubiri: „te ard cu ochiul înroşit de dor / precum ţigara o omor / în pumnul meu de salahor [..] şi-aş vrea de tine să am parte...“ (cântec despre o doamnă dintr-o fotografie veche). Regăsim în aceste versuri postmoderne, ecouri din Arghezi (Flori de mucigai), din M. R. Paraschivescu (Cântice ţigăneşti) sau din Caragiale cu dramele sentimentale dintr-un teritoriu periferic.

Trecând prin registre diverse, de la reflexivitatea blagiană atrasă de „simfonii“ („scriu cu viaţa mea simfonii minunate“), spre grotescul cotidian sau spre tablouri de epocă menite să rescrie un text erotic presărat discret cu o retorică a oralităţii ironice, sfidând convenţia dulceagă, romanţioasă: „obrazul meu îţi miroase a piersică, hai, spune!“, Ion Munteanu este un poet matur, plin de surprize, parcimonios şi grav, scriindu-se prin ţesătura textelor modelatoare. Îngerul său mut dobândeşte nimbul cărţilor revelând, spaţial şi temporal, un traseu poetic remarcabil.