Nici urmã de mimesis în universul romanesc al lui Mircea Cãrtãrescu. Phantasia deconcertantã pulverizeazã orice urmã de contingenþã ºi instaureazã texistenþa, lumea de papirus prefiguratã în Levantul: „Fantasie, fantasie... formã ce coprinzi informul, / ªoaptã ce ºopteºti tãcerea und’scânteie cloroformul / Ca ºi visul dân pocalul revãrsat, dân sântul Graal! / Pogribanie spoitã în colori dã carnaval! / Vis precis ca ºi o riglã dã cristal, da’moale totuºi, / Parcã rigla sã topeºte ºi echerul pierde cotu-ºi / La un soare ce preschimbã infinitul într-un strop, / Glob dã cuarþ ºi ou al altor universuri, cronotop!“

Orbitor, vol. 3, Aripa dreaptã, Ed. Humanitas, 2007, închide un traseu circular, o etapã romanescã imposibil de receptat printr-o grilã stereotipã (scriere secundã, transfiguratoare, cu acþiuni coordonate spaþial ºi temporal ºi cu personaje individualizate). Romanul cãrtãrescian este o matrioºcã postmodernã, un spaþiu care se reface deschizându-se sau închizând, borgesian, cãrþile lumii, filtrând un teritoriu de hârtie ºi reconstruind biografic o fiinþã cãreia realitatea îi imprimã un þesut prelucrat interior, desfãcut de materialitatea sa împovãrãtoare. La dimensiunea unei ascendenþe, vom decupa primele acorduri ale unor texte, fãrã îndoialã rãsfrânte în construcþia Orbitor-ului. La Eminescu, Blecher, Fîntâneru, referinþa existã doar în privire. Din interior, traiectoria universului celest sau biografic dobândeºte alte dimensiuni. Iatã începutul „novelei“ Sãrmanul Dionis: „... ºi tot astfel, dacã închid un ochi vãd mâna mea mai micã decât cu amândoi“. Ochiul se închide în afarã, deºteptând ecouri imprevizibile, pierderi în „infinitatea sufletului meu“. Întâmplãri în irealitatea imediatã, cartea lui M. Blecher, pune în relaþie un eu biografic ºi un eu desprins de înveliºul cotidian capabil sã reconstruiascã, la un alt nivel, configuraþia spaþialã: „Când privesc mult timp un punct fix pe perete mi se întâmplã câteodatã sã nu mai ºtiu nici cine sunt nici unde mã aflu. Simt atunci lipsa identitãþii mele de departe ca ºi cum aº fi devenit, o clipã, o persoanã cu totul strãinã. Acest personagiu abstract ºi persoana mea realã îmi disputã convingerea cu forþe egale“: Volumul 1 al romanului Orbitor. Aripa stângã începe cu scrierea de cãtre privire a unei realitãþi pe cale de a se naºte. Realitatea este mai întâi în privire, într-un ochi, apoi în cealaltã jumãtate: „Înainte sã se construiascã blocul de vizavi ºi totul sã devinã ecranat ºi irespirabil, priveam nopþi întregi Bucureºtiul“. Jocul simetriilor anunþã o dimensiune specularã a romanelor lui Mircea Cãrtãrescu, cu intrãri ºi ieºiri labirintice, încãrcate de oglinzi ºi praguri, de rãsfrângeri ºi punþi, de corespondenþe care abolesc unicitatea, întâietatea, singurãtatea alergãtorului de cursã lungã ºi permit multiplicarea, travestiul, îngemãnarea revelatoare. Începutul primului volum deschide calea spre þesãtura unui spaþiu al oglinzilor, al regãsirilor. Explorãrile interioare iau drumul sferei, al cercului care urmeazã traiectoria vederii, dar ºi al trupului devenit metaforã textualã. „Dacã unei fotografii de-a mea i-ai acoperi jumãtatea stângã a feþei, ai avea imaginea unui tânãr deschis ºi voluntar, cã trãsãturi aproape frumoase. Cealaltã jumãtate, însã, surprindea ºi înspãimânta: ochiul era aici mort ºi gura tragicã, ºi lipsa de speranþã se întindea pe întreaga piele a obrazului ca o eczemã“.

Noaptea ia locul zilei, iar eul devine, acum, creatorul unui univers care se construieºte prin oglindire, prin simetrie: „Abia când stingeam lumina în camerã mã simþeam cu adevãrat eu“.

De aici, relaþia zi-noapte, copilãrie-maturitate, înãlþãri ºi cãderi în lume ºi în imperiul cuvintelor, viziuni ºi deriziuni. Acest roman manierist, iregular, atras de asianismul construcþiilor, de scrierea textului instaureazã o realitate de carton, integreazã memoria culturalã ºi memoria strãzii, oralitatea ºi scripturalitatea nu la nivelul unei reconstituiri formale, trecute prin albia unui roman-fluviu, ci din perspectiva unui cadru, unei rame care sã susþinã tabloul. Nu rama, fundalul îl intereseazã pe auctorele atras de dublul lui Mircea, de fratele geamãn, Victor, figurã încrâncenatã, apocalipticã, ci sclipirea, lumina, aurul care nimbeazã un traseu dincolo de semnificaþia istoricã. Un nimb rembrandtian, „un strop de aur al vreunei lumânãri“ distinge privirea care se plimbã precum un aparat de filmat atingând realitatea ternã, Bucureºtiul copilãriei, al tinereþii, al maturitãþii din preajma lui ’89. Între atmosfera austerã ºi „bolta ca de safir“, între cozile înfricoºãtoare ºi „lumina de curcubeu“ penduleazã autorul care reface, proustian, un spaþiu împânzit de fluturi, cu strãbunica mamei, cu tatãl ºi lumea lui, cu ninsorile paradisiace ale copilãriei: „Mã scutur de cristalele amestecate cu apã ºi reintru în coconul întunecat din jurul mamei“, spune autorul trecut în oglindã, nãscându-se mereu, locuind în lichidul amniotic ca într-un athanor sau ca într-o carte. ªi aurul se naºte prin prefaceri succesive, la umbra realismului magic, a suprarealismului, strãbãtând coridoare gnostice ºi texte vedice sau structuri antropologice ale imaginarului. Realitatea se pulverizeazã, substituitã cu textul ale cãrui fire se destramã pentru a instaura „un miez al lumii de hârtie“.

Oralitatea lui Creangã („era frumos pe-atunci“) se întregeºte prin oralitatea textelor împrãºtiare de mulþimea oprimatã ºi îºi face loc în manuscrisul cãrtãrescian, în universul pornind din aripa stângã a fluturilor, spre corpul constituit ca un ax al unei insecte care îºi cautã aripa dreaptã. Din „coconul þesut în fire de mãtase“ se naºte, pentru a câta oarã, panorama Bucureºtiului, ferestre pline cu fluturi, sãli ºi bulevarde, drumuri ºi statui, culoare ºi încãperi suprapuse ca în naraþiunile lui Mircea Eliade, cu spirale baroce: „Poate cã scara-n spiralã se oprea, printr-o neînþeleasã coincidenþã, chiar pe culoarul Silviei, dar mai era de crezut cã la fiecare etaj era altã Silvia, ºi cã, ieºind de la ea prin uºa acoperitã cu cârpã, ajungeai mereu în alt Bucureºti, identic ºi totuºi diferit, cum douã sfere de cristal pot fi identice, dar nu pot ocupa acelaºi loc în spaþiu“.

Roman al metamorfozelor, al lumii transfigurate ºi al alegoriilor fantastice, Orbitor nu poate ignora anamorfozele lui Jurgis Baltru¹aitis, pomenite în Gemenii, nici oglinzile generatoare de fãpturi teratologice, nici viziunile apocaliptice din Nostalgia, cu oul plesnit ºi transformat în balaur. Carte din carte sau text din text, ultimul volum al trilogiei este conþinut în celelalte. Într-un epilog la Nostalgia, figureazã un citat din Thomas Mann, semn al cãutãrilor, al treptelor lecturii unui teritoriu romanesc distinct: „În definitiv, în lume nu existã decât o singurã problemã: cum sã rãzbaþi? cum sã ajungi la larg? cum sã sfãrâmi crisalida ºi sã devii fluture?“

Mircea Cãrtãrescu readuce personaje din alte vârste: Silvia, Marian, Iolanda, Mirciºor, Marþaganul, Lumpã, Mirel, Dan Nebunul. Labirintul, trandafirul alchimic, zborul lui Mircea deasupra Bucureºtiului sunt secvenþe memorabile, reveniri ºi rescrieri ale texistenþei. Puþini scriitori au forþa de a preschimba vederea în viziune. Ochiul stãpâneºte lumea interioarã, se depãrteazã de exterior ºi atinge tenebrele, zonele revelaþiilor: „În acele clipe de vis copilul iubea întunericul total ºi aseptic, atât de curat în sãmânþa lui, cã, de fapt, nu putea fi deosebit de lumina totalã, orbitoare, a fiinþei.“ Întuneric ºi luminã, trecut ºi prezent, fotografii rupte, ca niºte aripi de fluture între corpul-prag-treaptã reprezintã puncte de rezistenþã ale unei construcþii postmoderne, cu chepenguri, cãmãri, cupole, spirale, pânze de pãianjen, cu labirintul de pe capul lui Herman, cu focuri mistuitoare ºi, mai ales, cu fluturii aceia vãzuþi din copilãrie pe trupul mamei, zeiþã în care spaþiul ºi timpul rescriu istorii succesive: „În mijlocul lumii era o casã. În mijlocul casei era o mamã. În mijlocul mamei stãtuse el, ºi amintirea acelor luni fericite îl atrãgea încã acolo, cu forþa unui milion de braþe moi ºi elastice. În templul ciudat al vilei din Floreasca se afla o singurã, giganticã statuie de zeiþã. Dar cu câtã enigmã în jurul ei“. Urcuºuri ºi coborâºuri, închideri ºi deschideri, romanul lui Mircea Cãrtãrescu, Orbitor Aripa dreaptã, adunã totul, precum un fluviu uriaº, precum un univers al spiritului care transformã, nãruind ºi refãcând: „din bãrbat te schimbai în femeie, metamorfozã la fel de înãlþãtoare ca ºi a omizii ce devenise fiinþã înaripatã, în crisalida-n care se devãlmãºesc spaþiul, timpul ºi celelalte iluzii“. În þeasta lui Herman se aflã ghemuit un copil, precum toate cãrþile se regãsesc în acest volum al treptelor oculte, al blocului din ªtefan cel Mare, al locuinþelor din Floreasca, Armeneascã, Silistra. „Suntem omizi, dar tocmai prin asta ºtim cã vom fi fluturi“ – sunã o frazã devenitã laitmotiv, alãturi de versul lui Rimbaud, cãlãtorul în infern, în lumea otrãvurilor subterane: „Ou’est-ce pour nous, mon coeur, que les nappes de sang“.

Dincolo de toate coridoarele, de cãutãri ale fratelui geamãn, de fotografii care refac imaginea întregului, a fiinþei primordiale, Orbitor. Aripa dreaptã este o scriere despre cuvânt ºi text, despre începutul ºi sfârºitul cãrþii. Lumea existã pentru a se cufunda în labirintul textual, sferã uriaºã, cu derapaje existenþiale, cu strãmoºi legendari, cu prezent terifiant, dezumanizant sub un regim totalitar. Autorul se proiecteazã în aceastã lume care nu se sustrage jocului, dimpotrivã, oferã piste de lecturã amãgitoare sau profunde, transparente sau obscure ca orice scriere manieristã: „M-ai proiectat întreg în cartea asta ilizibilã, în care Mircea scrie despre Mircea, care scrie despre Mircea...“ Tenebrosul Victor închide cercul, întregeºte un chip, o imagine, rescrie întregul. Revine „bolta de safir“, iar corul heruvimilor ºi glasul trâmbiþei figureazã un final în care, ca într-un ou, se aflã începutul. Casa Poporului devine „o eprubetã plinã de sânge“, copilãria cu ºcolari, muncitori, pensionari se mistuie, o „genezã – apocalipsã“ poartã, într-o explozie de fluturi, învieri, renaºteri, cu Mioara Mironescu, prinþul Witold ºi evreica Miriam, Herman ºi eroii vizionari, bunicul, Badislav Dumitru, Rimbaud ºi Victor. ªi, ca într-un tablou care strânge persoanjele într-o ramã, pierdut în mulþime, Mircea, cel care „avea sã scrie cartea. Avea, adicã, sã creeze lumea“.

Romanul Orbitor. Aripa dreaptã este o scriere maturã, concentrând obsesii, viziuni, contradicþii ale unui spirit care traverseazã, dincolo de tribulaþiile generaþioniste, de bãtãliile canonice, teritoriile ameþitoare ale creatorului ºi ale lumii sale de hârtie. Cartea lui Mircea Cãrtãrescu meritã recitiri necontenite, alãturi de Levantul, Travesti, de Nostalgia ºi de poemele care se redeschid pentru a întregi o construcþie epicã durabilã.