După Autorul şi ficţiunile sale, carte
având în prim-plan „eul care scrie“, aventură poietică regăsită în paginile jurnalelor, Dan Cristea prelungeşte spaţiul de identificare asimilând creator eul poetic pe traiectoria imaginară a textelor direcţionate în profunzimea limbajului, în reţeaua de semnificaţii în care „conşţiinţa critică“ reface un traseu scriptural. Poezia vie, noua apariţie editorială purtând semnătura lui Dan Cristea (Ed. Cartea Românească, 2008) este un periplu critic plin de capcane, de orizonturi afective previzibile sau revelatoare, monotone în ritmul demontării unui mecanism în care adâncimile ameninţă scriitura, o personalizează într-un discurs amoros, ignorând uneori, dintr-o prea seducătoare atingere, perspectiva axiologică. Universul poetic supus decelării îl întâmpină pe critic, aşa cum poetul şi himerele se întâlnesc pe un drum al senzaţiilor, al relaţiei dintre două „conştiinţe“, după intuiţia lui Georges Poulet: o conştiinţă a cititorului şi una a autorului, o conştiinţă a poetului şi una a criticului: „A înţelege un romancier, un poet, un artist, un filozof înseamnă a pune în legătură cu eul nostru de astăzi, care le reţine în memoria sa, în primul rând experienţele trăite de un altul şi comunicate nouă de către el şi, în al doilea rând, experienţele paralele pe care comunicarea lor le-a putut provoca ori evoca rând pe rând în noi“.

Iată cum deconspiră Dan Cristea, într-un cuvânt înainte, demersul său critic: „Ceea ce m-a interesat, cu precădere, în aceste eseuri (…) e poziţia eului care scrie, fiinţă atât sensibilă, cât şi lingvistică. M-am bazat îndeobşte pe o lectură lentă, pe o lectură din interior, favorabilă nuanţelor, oscilaţiilor şi contradicţiilor…“

De la Gellu Naum la Ioan Es. Pop, criticul, fără să aibă în primul rând în atenţie dimensiunea întâmpinării, a examenului rece, menit ierarhizării, se îndreaptă spre urmele eului în contact cu lucrurile, cu resorturile afective generatoare de cărări pierdute, de metafore, de măşti. Raportate tematismului lui Richard sau psihanalizei bachelardiene, eseurile lui Dan Cristea forează spre inima textului, spre straturile imaginare. Astfel, la Geo Bogza, criticul surprinde „partea misterului şi a misterelor, poetice, alchimice, mistice, arhetipale“. Simbolul apei ocupă un loc important în imaginarul unui poet atras de profunzimi, de „bezne călduroase“, dar şi de înălţimi (imaginea turnului, copacul). Identificarea criticului cu teritoriul poetic explorat se reflectă în limbajul nuanţat, participativ, imposibil de ignorat într-un proces al comunicării afective. Sensibilitatea poetului se îmbină cu sensibilitatea criticului într-o scriitură care pune pe un plan secundar axiologia, deşi concluziile sunt edificatoare când poeţii comentaţi sunt figuri creatoare cu un loc distinct în cadrul unei generaţii sau promoţii: „Poeme-povestire, poeme-călătorii în teritoriile informului şi ale necunoscutului, acolo unde pare să palpite materia fundamentală a textului germinativ, poeziile lui Gellu Naum compun o epopee unică în literatura noastră poetică, o epopee a peregrinajului vizionar şi iniţiatic.“

Capitolul dedicat lui Doinaş, poate cel mai substanţial, surprinde relaţia dintre autor şi operă, dintre subiect şi obiect, oferind o deschidere acelei zone profunde în care confesiunea şi masca îşi corespund. Motivul măştii dezvăluie pluralitatea eseurilor, ţesăturile vocilor şi reflexivitatea cuvintelor: „Eul apare ca o nomenclatură, ca o declinare de euri, ca un spaţiu-formă surprins într-o mişcare de transfer şi de încorporare vertiginos accelerată, care are menirea să dez-limiteze fiinţa, păstrându-i totuşi o identitate ideală“.

Temele poemelor lui Dimov pun în atenţie mecanisme de construcţie şi o dimensiune ludică înclinată spre spectacol, spre epicizare, spre minarea lirismului dintr-un unghi al postmodernităţii. Recurenţa unor motive se raportează la relaţia ordine-dezordine, realitate-imaginar, la spaţiul-incintă, la hiperbolă, figură a dezlănţuirii baroce.

Un loc distinct revine labirintului dimovian, „simbol complex şi polisemantic, loc germinal unde se întâlnesc problematicul şi derutantul, sexualitatea şi misterul fiinţei“. Descrierea universului imaginar al lui Leonid Dimov concentrează resortul poemelor, figuri distincte, proiecţii fantastice. Dan Cristea este, precum Thibaudet văzut de el însuşi, „critic literar de profesie, care umblă printre cărţi cu mintea aşezată şi cu epicureismul activ al unui podgorean în via lui, al unui degustător cu ceaşca de argint printre butoaiele cu vin.“ Numai un spirit familiarizat cu savoarea textului poate să se identifice, hedonist, cu laboratorul creatorului. Dan Cristea nu poate fi desprins de stilul său elegant, asediind fortăreaţa lirică, pândind traiectoria eului şi demontând, cu migală de ceasornicar, un spaţiu literar. El ştie să selecteze „figurile de profunzime“, să urmărească evoluţia stilistică, să se bucure de viaţa textului care îmbină interiorul şi exteriorul, celestul şi teluricul: „Dincolo de gustul suprarealist al alăturărilor magice de obiecte cât mai disparate, putem vorbi aici şi despre o percepţie a lumii în felul unui continuum, fără frontiere ori diviziuni stricte“.

O „conştiinţă critică“ distinge Dan Cristea la Petre Stoica, în care multitudinea de eu-ri simt apropierea materiei, se deschid sau se închid atrase de lumea visului, de miracolul cotidian, de amurgul care „transformă aici materia banalului loc familiar (curtea, casa, camera) într-un spaţiu al tuturor alcătuirilor posibile între fiinţe şi obiecte eterogene“.

Demersul critic al lui Dan Cristea este atras mai degrabă de latura epicureică a lecturii, de fascinaţia pe care materialitatea cuvântului o oferă spiritului. Mai puţine verdicte, mai puţine reverenţe canonice întâlnim în eseurile lui Dan Cristea, deşi aspecte de istorie literară, de atmosferă şi de epocă de limbaj şi atitudini, de relaţii generaţioniste sunt presărate discret, atât cât să nuanţeze o idee. Fiecare univers poetic poartă amprenta eului care traversează etape, suportă presiunea existentului, rescriind mărci spaţiu-temporale, urme biografice, relaţii de profunzime. La M. Ivănescu, criticul reface zone ale amintirii, ale închipuirii, ale jocului. Jocul este punctul ultim al detaşării de sine al abandonului pe panta reveriei, una din măştile pe care le poartă virtualitatea“.

Se reţin eseurile despre Ileana Mălăncioiu, Virgil Mazilescu, Ion Pop, Gabriel Chifu, Traian T. Coşovei. Formulări memorabile ies adesea la iveală descriind labirintul materiei, al obiectelor, al viselor. La Adrian Popescu, eul poetic se înscrie în fervorile unui homo religiosus, iar tematismul criticului este evident într-o enumerare a elemetelor care configurează un teritoriu revelator, înclinat spre magnificare. Poezia lui Gabriel Chifu este străbătură de un frison al amplificării, fiindcă eul poetic vede lumea „pe de o parte, într-un adevărat vertij al dedublărilor, proliferărilor şi multiplicărilor hiperbolice…“

Epicureismul criticului se reflectă în scriitura rafinată, calofilă, în elaborarea frazei care deconspiră familiarizarea cu textul, atingerea acelor straturi de profunzime. Chiar dacă se reiau anumite stereotipii tematiste, lui Dan Cristea nu-i lipseşte gustul pentru poezie, pentru cuvânt, pentru sensuri recitite în oglinzi reînnoite. Autorul cărţii Poezia vie încearcă vocabulele, le cântăreşte, le ascultă sunetele autentice sau false, apoi le priveşte cu încântare într-un edificiu al „conştiinţei critice“, al voluptăţii detectării unor corespondenţe. Reveria criticului este semnul unui legământ cu poezia căruia Dan Cristea îi păstrează rigoarea, subtilitatea şi jocul.