Poezia ca un numãr de strip-tease

Klein spuse Klein, volumul de versuri al lui Mihai Ignat apãrut la Cartea Româneascã, 2006, este un portret  în oglindã, fiindcã cele douã ipostaze ale poetului refac un întreg despãrþit în timp (primul ciclu, Klein spuse, fiind „un numãr de strip-tease“, cum îl defineºte autorul). Douãmiist, adept al diferenþia­lismului, un joc de-a manifestul definitoriu unei vârste  care încearcã sã se desprindã, sã se individualizeze „de ceea ce se scrisese pânã atunci“, Mihai  Ignat nu poate fi un întemeiator. Poetul este un prelucrãtor al existentului fãrã adaos de sens ºi transcrie, cu unelte optzeciste, experienþe biografice, senzaþii reprimate, refulãri trecute prin reþeaua înceþoºatã a viselor cu înclinaþie spre abisuri impudice sau  spre radiografii lãuntrice: „Am treizeci de ani. / Serile mi le petrec citind ficþiuni. / Semnul de carte e o femeie. / Foºnetul pubisului ei o  selva oscura / l-am adulmecat încã de tânãr: / întâi în sãli întunecoase / apoi în straturi de veºminte. / În cele din urmã a devenit zaþ.“ Trãirea este filtratã livresc, cartea concentreazã atribuþiile feminitãþii din perspectiva alunecãrii în ficþiune. Obsesia unor gesturi erotice, frenezia  im­pulsurilor sexuale trecute în paginile cãrþii intenþioneazã sã menþinã ipostaza eului liric atras de „un numãr de streap-tease“, de eliberarea prin confesiune, prin ecor­ºeu: „De ºaptesprezece ani nu am mai privit / o fereastrã la  care sã se vadã / o femeie dezbrãcându-se.“ Pagina, fereastra, încãperea sunt dominate de forme nude, de înveliºuri care se risipesc pentru a permite privirii sã pãtrundã în intimitatea unui spaþiu voluptuos. Precum bibliotecarul lui Arcimboldo, poetul, devenit o carte strãbãtutã de senzaþii, tensiuni, neliniºti,  se regãseºte în cuvântul (discurs) crescut din fervori livreºti: „Din când în când ajung la concluzia / cã biblioteca  din sufragerie mã protejeazã. / ªirul de cãrþi care mã apãrã de molii / gândaci ºi alte înfrângeri. / titluri ºi nume care îmi pãzesc ritmul / respiraþiei / Eu vreau sã fiu dus în ispitã. / Sunt un om de acþiune / care citeºte / un discurs“.  A fi dus în ispitã este semnul gestului erotic, dar ºi al cãrþii care se oferã cu voluptatea unei femei risipite în visele tenebroase. De fapt „trupul gol“ strãbate paginile acestui volum care nu exclude oraºul bacovian pustiu, o slujbã monotonã ºi un „apartament rece ca gheaþa“. De aici tentaþia salvãrii, o secvenþã în care se consumã un act erotic sau o imagine protestatarã prin care eul liric violenteazã þesãtura cenuºiului cotidian  sugerând vidul existenþial sau absenþa comunicãrii: „De câteva ori pe sãptãmânã mã retrag între coapsele femeii de lângã mine / Grotescul e salvarea mea / Grafitti în wc-uri nu am lãsat / ci doar excremente ºi urinã. / Cuvintele sunt mai stânjenitoare decât un timp gol“. Ca orice douãmiist, Mihai Ignat nu poate ocoli grotescul, scatologicul, mizerabilismul existenþial copleºit de imagini imunde. Tentaþia scatologicului vine ºi din sfidarea livrescului, din „rezidurile culturale“ care mineazã fiecare literã. Aceste versuri autoreflexive nu înceteazã sã afle „cãi de acces“, sã simtã prezenþa camerei de filmat precum o partidã de amor privitã, trecutã prin ochiul indiscret al unui voyeur.

Partea a doua a volumului cealaltã ipostazã, spuse Klein, este o deconstrucþie a confesiunii, cu o structurã asemãnãtoare aparent unui  text suprarealist al cãrui desen se insinueazã discret în dezordinea cuvintelor care fac adesea mult zgomot pentru a demasca  principii textualiste („mi-au spus cã sunt o literã într-un text“) sau cliºee livreºti („lumea e o bibliotecã“) într-un cuvânt o retoricã  încercând zadarnic sã uite vechi învãþãturi, citate, aluzii culturale. De la suprarealismul decorativ („Emma are faruri ºi o inimã / desenatã pe fese ºi urcã pe podium“) Mihai Ignat trece la matrioºca optzecistã, cãutând, poetic,  ieºirea salvatoare: „am minþit. când fac dragoste / nu-mi vine nicio idee / lumea rãmâne / (o propoziþie între paranteze) / iar eu un trup / prin care sângele circulã înnebunit / cãutând o ieºire / o paginã goalã / pe care o mânã scrie un text / printre rândurile cãruia adaugã / un alt text printre rândurile cãruia aduagã un altul / ºi tot aºa // cãutând o ieºire.“

De veghe în lanul postmodernist

Dicþionarul de vise, cartea de poeme a lui Vasile Leac, apãrutã la Cartea Româneascã, 2006, are toate ingredientele unui text douãmiist: ironie, autoironie, limbaj argotic, oralitate. Poetul respinge atitudini convenþionale, sfideazã gesturi consacrate, trãieºte într-o lume cu susul în jos, vede totul în rãspãr: „întins pe spate, cu curul în mâini / contemplam liniºtit tavanul“. Limbajul strãzii este valorificat prin sintagme juvenile post­decembriste, cu dezin­hibãri lingvistice, abrevieri ieºite din matcã specifice kitsch-ului cotidian în care interjecþiile traduc un mod de viaþã desprins parcã din Salinger: „ºi ca prin vis ne-apucã zorile – scursorile / bãi, sã nu uitaþi de Marfã / hai sictir ne vedem / la TiMi“. Sunt invocate acele voci devenite stindardul spiritului de frondã precum Joyce, Pound sau Salinger, sunt cultivate ironic citatele, alãturi de exprimarea argoticã: naºpa, gagicã, haios, facultã, muie.

Textele sunt rãstãlmãcite, recitite din perpectiva decanonizãrii: „Eminescule, îþi mai trebuie niºte gel ºi arãþi ca un peºte italian.“ Pentru poetul care desface celularul ºi cumpãrã cântece eXcesive, orice text lunecã înderiziune: „unde dragoste nu e, nici bani nu sunt“, iar transcendenþa coboarã în zonele marginale: „intrã dumnezeu, pune o casetã cu led zeppelin“. Orice sentimentalism este reprimat într-o metatextualitate derizorie, grotescã, în care livrescul, biografismul, metafora sunt înlocuite cu un reþetar grandilocvent ºi absurd, dezumanizant: „vreau poezie cu morcov / poezie cu mãrar / poezie cu varzã / poezie cu castravete / tu, de colo, ce te holbezi? anamorfizatule! impotentule!  grandomanule! defulato! nesatisfãcuto!“

Modelul lui Vasile Leac este, fãrã îndoialã, Mircea Cãrtãrescu, prin invocarea maeºtrilor, de la Mihai Ursachi la contemporani, dar mai ales prin succesiunea de vise, ferestre sau oglinzi în care sunt rescrise texte poetice. Levantul cãrtãrescian lasã urme adânci în spiritul parodic al poeziilor care rescriu ironic textele de altãdatã, semn al solidaritãþii generaþioniste imposibil de ignorat. Iatã un Bacovia recondiþionat din perspectiva ludicului adolescentin, al plãcerii reascultãrii unei melodii trecute ºi adaptate, fãrã harul cãrtãrescian, la timpul nostru: „iulie cald, sec ºi trist, / promite o varã toridã / ºi-o viaþã banalã, morbidã, în care nu vreau, dar exist“.

Visul poetului este o plimbare prin Orbitor, spaþiu postmodern cu ramificaþii nenumãrate, cu întoarceri voluptuoase ºi transcrieri biografice seducãtoare, cu multiplicãri labirintice: „am visat cã mã plimb prin orbitor/ era ca într-un joc, de departe am visat eu de multe ori cã mã plimb îl vedeam pe mircea / cãrtãrescu  când ajungeam acolo unde era cãrtãrescu, / gãseam un bilet: gãseºte-mã! gãseºte-mã! / alergam, alergam ca nebunul“

Vasile Leac pãrãseºte discursul argotic, spectacolul frivol al dialogurilor ostentative, agonizând lamentabil în interjecþii ºi expresii pe gustul colecþionarilor de videoclipuri ºi se apropie de lumea visului, posibilã punte de plecare spre altceva. Autorul Dicþionarului de vise este un poet care a strãbãtut „pãdurea narativã“ a lui Eco ºi trãieºte, deocamdatã, la umbra lui Orbitor. Ieºirea la luminã poate fi un câºtig pentru Vasile Leac.