Un roman familial

La camera da letto (Dormitorul), amplã construcþie epicã purtând semnãtura lui Attilio Bertolucci, este act cultural de restituire a unui univers descins din eposul italian, din Ierusalimul eliberat al lui Tasso, din frescele rafinate, evocatoare. Creaþia arborescentã a lui Bertolucci apare la Casa Cãrþii de ªtiinþã din Cluj-Napoca, beneficiind de un argument semnat de Doriana Unfer, de cuvântul înainte aparþinând lui Ion Pop ºi de traducerea poetului Adrian Popescu.

Ignorând modernitatea generaþionistã, dincolo de vocile lirice îndreptate împotriva epicului, atrase tot mai mult de esenþializãri ºi ermetice traiectorii, Attilio Bertolucci, personalitate poeticã dominând tot secolul XX, se îndreaptã cãtre poemele împânzite de urme biografice, desfãºurate pe suprafeþe încãpãtoare, asemenea unei simfonii cu o curgere învolburatã sau calmã, cu reliefuri abrupte sau liniºtite. Sub imperiul emoþiilor puternice, al impresiilor timpului strãbãtut ºi al spaþiilor pline de vestigii, poetul italian este un spirit prustian, un locuitor al tãrâmurilor  care se deschid la fiecare atingere. El scrie „o poezie de notaþie a unor frânturi de ambianþã, de stãri, - asociere metonimicã de corelative obiective“.

Critica a vãzut în Bertolucci un elegiac purtat de treceri necontenite, de amintiri, de imagini care s-au imprimat pe retinã cu discreþie picturalã, gata oricând sã declanºeze farmecul naraþiunii. Un poet al corespondenþelor se contureazã în acest poem epico-liric, La camera da letto, cu acorduri de început de lume, cu grave priviri înapoi spre Parma, oraºul pãtruns în memoria afectivã, generator de resurse interioare, de fragmente capabile sã declanºeze resorturi epopeice.

Cartea lui Bertolucci tradusã în limba românã de poetul Adrian Popescu, Dormitorul, cuprinde doar unsprezece capitole dintr-o arhitecturã labirinticã, cu etape bine structurate pe un traseu al originilor, al formãrii, al familiei, al trecerii fiinþei într-un univers familiar ºi familial, într-o atmosferã care poartã amprenta mãruntelor ecouri cotidiene deschise parcã spre orizonturi tainice. De la primele rãtãciri ale familiei, spre drumuri nesfârºite sau spre stãri de neliniºte, sau spre drumul cãtre ºcoalã, aceste versuri desprinse din suflul epopeic italian înainteazã cu ingenuitate sau rafinament plastic, adresându-se tuturor simþurilor: „Dinspre câmpiile mlãºtinoase, cu cai, zi / ºi noapte nouri îi însoþeau / de când plecarã lãsând / o câmpie în urmã, / ºi-n spatele câmpiei marea ºi orizontul / într-o neclintitã pãlire de zori vãratici. / Caii iuþi erau ca nourii / sã iasã din strâmtori, sã dea în / vãi. Dar ca de fiecare datã / când umezeala pajiºtilor, un vuiet / depãrtat al unui torent, însorita unduire a / vreunei liziere ori alt semn / binevoitor îi þinea deasupra unei trecãtori, nu trecu mult ºi ochiul descoperi...“ (Rãtãcind cu gândul la migraþia maremmanilor).

Urmeazã un tablou al norilor nesfârºiþi, pulverizaþi pe firmament, descoperiþi de ochiul scormonitor, atras de migraþia oamenilor ºi de valuri ºerpuind deasupra într-o cãutare febrilã, cu rotiri ºi risipiri deconcertante, cu limpezimi ºi înceþoºate priveliºti care aºteaptã clipa întemeierii. Iatã ºi imaginea strãmoºilor surprinºi pe un ton de magnificare apropiat de incadescenþa imnicã, plutind în atmosfera hieraticã ºi familialã dintr-o pânzã atinsã de vreme, mereu învãluitã în amurg sau în frãgezime auroralã: „Dar þie trebuia, Giovanni Rosetti, sã-þi creascã / o barbã moale pe brunul / trandafiriu al pielii pentru a descoperi / dulceaþa ce se-ascunde-n pântecele / unei fiice de-a acelor / oameni umili, vãcarii pãmântii / pe care o precoce chelie-i urâþeºte, / din pricina statuilor, ore ºi zile / ani dupã ani, cu creºtetul sprijinit / în ºoldul vacilor de muls. / Alt timp a trecut, bunica se mulþumeºte cu florile de hârtie / din cimitirele de câmpie, de firavã / pietate, de vântoase aride, de pulberi ºi brume nesfârºite vizitate“ (Giovanni Rosetti).

Cãutarea timpului pierdut marcheazã existenþa poetului care vorbeºte despre familie ºi copilãrie, de miraculosul oraº Parma, de florile copilãriei ºi adolescenþei, de palate ºi gospodãrii, de camere ºi pãsãri, de trãsuri desprinse parcã din romanul lui Lampedusa, într-o eternã „primãvarã a simþurilor“.

Atmosfera de toamnã, înserãrile, bãtaia clopotului, munca pãmântului, vânãtoarea sau vestimentaþia femeilor trãdeazã propensiunea cãtre o cuprindere monograficã a þinutului redescoperit prin amintire. Elsa, Grevã, Pelerini  sunt capitole care se succed în acest poem care îºi revarsã apele simfonic, purtând pe apele sale tresãriri afective, fragmente dintr-o biografie care îºi cheamã începuturile, care se priveºte în oglindã ca sã recompunã parfumul hainelor vechi, rama tabloului închizând broderii, þesãturi, chipuri, încãperi, gesturi, un evantai de miresme, foºnete, lumini gata sã explodeze sau sã se stingã. Delicateþea gesturilor, misterul întâlnirilor, farmecul atingerii graþioase dau mãsura rafinamentului poetic al lui Attilo Bertolucci: „... iatã cã Ugo / a zãrit-o ºi aleargã la dânsa / astfel cã ea roºeºte-o clipã ºi pãrãseºte / linia corului pentru a o relua / de-ndatã, crescându-i ardoarea / religioasã la atingerea mâinii / care s-a-nchis în a sa ca vrabia / ce-orbeºte intrã-n mãrãciniºul întunecat / al unei zile de varã furtunoase ºi dulci“.

Clarobscurul acestor pânze înnobileazã evocarea ºi imprimã fiecãrei clipe nimbul eternitãþii. La camera da letto este descrierea unui topos distinct, al unui univers spiritual generator de nãzuinþe, de sunete care se îmbinã ºi se regãsesc în sobrietatea unei catedrale. Traducerea lui Adrian Popescu este un act cultural meritoriu, iar condiþiile grafice de excepþie întregesc imaginea unui obiect cultural durabil.