Critica a surprins câteva coordonate ale poeziei lui Andrei Zanca, poet al reflexivităţii moderne, pentru care liniile postmodernităţii sunt doar aspiraţii ale unei vârste, ale unei generaţii. Amintirea, evanescenţa tablourilor, decupajul biografic transcris din perspectiva jurnalistului pulverizează stări, recuzită, momente de eschivă, un arsenal de gesturi catifelate, îmblânzite prin spiritualizare. Prea puţin din agresivitatea contingentului, din ironia limbajului, din disponibilităţile parodice ale contemporanilor se insinuează în volumul Abis, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2007, fiindcă autorul Poemelor Nordului, este un caligraf al textului care simte prăbuşirea cuvintelor până la tăcere. Preocupat de geometria textului, de ruperi sintactice, de spaţiile albe care anulează elocvenţa debordantă şi instalează o configuraţie elaborată a versului, apropiată de constelaţia teoretizărilor semnificante mallarméene, Andrei Zanca se lasă inspitit mai degrabă de fragmente de propoziţii, de puncte de sprijin pentru a mima confesiunea. Atent la decor, la eşafodaj, la puncte de sprijin fragile, poetul deconstruieşte elanul persuasiv şi risipeşte cuvintele, discret, precum marea care lasă, imperceptibil, retrăgându-se, umezeala nisipului şi scoicile strălucitoare.

Poemele din actualul volum pot sta sub genericul „aceeaşi voce, şi totuşi mereu alta“. Poetul reface textul regrupând elementele, combinând la nesfârşit vocabule ale năruirii, ale oricărei coagulări lexicale: „aceeaşi voce, şi totuşi mereu alta // pe potriva rolului, noaptea / tăcut şi abătut ca Lazăr / după înviere / zaci // într-un ecou de stradă vântul, lacul / măturat de favoruri // şi nimeni. // nimeni în fulguiala / spulberată-n zid / oare // ce se întâmplă cu raţele / când lacul va îngheţa“ (koan). Ultimele versuri, scrise cu italice, formează parcă un alt text şi aparţin unei interogaţii care închide, îngheaţă, suprimă orizontul reveriei şi alimentează ambiguitatea reflexivităţii. Poemele sunt ochiuri de ape pe o suprafaţă îngheţată, lumini în obscuritatea labirintului sau ieşiri fulgurate din abis. Ne întâmpină pretutindeni, în poemele lui Andrei Zanca „hăţişul de spini“, „deratizări de text“ urme, praf, amânări, liziere, „siajul de pulbere“, ape, păduri. Din loc în loc, semnele unui postmodernism îmblânzit, murmurat cu reverenţă ca pe un rol învăţat cu greu şi spus mai puţin convingător la o serbare şcolară: „ne vom stinge într-o clipă / încă prezentă / în memorie când // după un plâns uscat în antract, te apleci / cu o proaspătă / disperare // peste foaia albă, carte // purtând autograful autorului, descoperită / de un necunoscut / după ani / şi ani // în raftul unui anticariat“ (monologul autorului, tainic).

Ironia lui Andrei Zanca este o firavă ieşire din vechea rânduială, o mimare a unui spirit deschis discret spre cotidian, atras de explorările lăuntrice, de proiecţiile abulice, lipsite de durată, jertfite străfulgerării autoreflexive. Micile insule din realitatea imediată sunt umbrite de hăţişul natural, de intervenţii auctoriale detaşate grafic pentru a învălui ipostaza visătorului singuratic, al exploratorului unui labirint interior. Cea mai mare parte din volum o deţin poemele de mică respiraţie, contrageri ale unui discurs arborescent, minat de nevoia de rescriere a aceluiaşi text, de atingere iluzorie a începutului.

Andrei Zanca este poetul fascinat de acel nucleu originar, de ruinele unui text care a încetat să se înalţe şi îşi contemplă prăbuşirea. Fiecare piatră din construcţia de altădată poartă urmele prăbuşirii, sunetele pierdute ale zidului nedesăvârşit, amuţit ca sclipirea unui fulger: „şi totuşi de neatins / cum degetele / cutremurate // pe sticla rece // dintre doi apropiaţi / în vorbitorul / închisorii // orice gest ivit / din sine // mână întinsă a unui prunc // este sacru // şi mult mai scurtă azi, copilăria“ (atât de aproape).

Finalul poemelor figurează pierderea cuvintelor în neant, în tăcere, pe suprafaţa albă a paginii, semn al încremenirii, al prăbuşirii „în hăul deschis“, „în iluzia depărtării“, „în ochii câinelui“, „în oglindire“, „în gândul tău învins“. În veşmântul învinsului, al naufragiatului, al fiului risipitor, Andrei Zanca construieşte poemul pornind de la „aroma desfrunzirii“, de la un peisaj marin, de la ninsori peste ziduri de catedrală sau de la „globuri albe de păpădie“, de la viaţa de zi cu zi recitită ca „să transpară lent pe hârtie“. Regie postmodernistă trădată adesea de transcendenţa goală, de metafora textuală sau de insinuarea unei căderi în plasa de păianjen a cuvintelor. Nici vocea care se ascunde într-o pădure de simboluri nu seamănă cu detaşarea ironică a autorului dispus să-şi contemple marionetele de hârtie. Abis este un volum în care „povestea nordică a pădurii“ revarsă umbre peste lumina tranzitivităţii, a cuvântului care schimbă viaţa cu o pagină. Eul liric îşi poartă tăcerea, oglindindu-se, presimţind golul cuvintelor, primejdia risipirii. Doar din când în când albul paginii este răscolit, iar „trăncăneala“ congenerilor intră în scenă devastator: „ne va bate clopotul. ne controlează neîncetat un ceas. // iar din colţul în care a fost exilată, teama / îşi întinde neostenită tentaculele înspre noi, nu-i aşa, coane?“

Figurând în Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă a lui Radu T. Ţeposu la capitolul Cotidianul prozaic şi bufon, Andrei Zanca nu a pierdut mărcile începutului. Privind înapoi, autorul volumului Abis se recunoaşte în oglinda neaburită: „În poemele eliberate de presiunea sintaxei ale lui Andrei Zanca, fluide precum un şuvoi ce pare a fi chiar fluxul propriei conştiinţe, avem o lirică de mare acurateţe, în ciuda avalanşei de detalii cotidiene, care străpunge transparenţa imaginilor“.

Mult mai puţin deschisă cotidianului, poezia lui Andrei Zanca se reface prin esenţializare, prin contragerea peisajului exterior într-un fragment cioplit mereu până la tăcere.