Roman al metamorfozelor, al fanteziei dictatoriale, Orbitor închide un drum. Nu ştim cum va arăta lumea după Orbitor, dar, pentru Mircea Cărtărescu, sfârşitul trilogiei înseamnă un traseu labirintic, o ţesătură inextricabilă de viziuni, ca o albie în care se revarsă fragmente existenţiale, orizonturi sociale, proiecţii livreşti, o încărcătură de motive, teme, o profuziune de texte închizând lumea, deformând-o prin oglindiri succesive.

Ca orice edificiu, Orbitor este o răsfrângere în vis, în literă, un spaţiu specular cu intrări şi ieşiri borgesiene, cu fascinante aluzii culturale, cu personaje a căror individualitate se reţine fulgurant, fiind lipsite de consistenţă şi de verosimilitate epică, tipologică. Asemenea maşinii de imagini şi de oglinzi a lui Kircher, descoperitor al formulei mundus subterraneus, Mircea Cărtărescu este atras de o lume abstrusă, iregulară, de asianismul scrierii generator de transfigurări arcimboldeşti.

O arhitectură bizară descoperim la capătul trilogiei, care curge precum drumul literei, de la stânga la dreapta, precum imaginea fluturelui, răsfrângere în oglindă a aripei miraculoase. Simetria este calea de acces spre tărâmuri cosmice sau subterane, dar şi o întregire a fiinţei umane călătorind în trecut (strămoşii, Tântava, tataie Badislav Dumitru), refăcând trasee biografice, deschizând porţile visului. Acest text singular pulverizează fragmente existenţiale, senzaţii şi vise, o lume de hârtie luând forma spiritului, a trupului, a istoriei: „Ce a rămas dincolo, naşterea, copilăria şi adolescenţa mea transpar uneori prin porozitatea uriaşului zid, în zdrenţe lungi şi enigmatice, deformate în anamorfoze şi racursiuri, pulverizate de mediile de difracţie, nenumărate, prin care ajung până-n odaia micuţă în care mă întorc câteodată.“

„Îmi amintesc, adică inventez“ reprezintă emblema romanului, nişa prin care lumea se naşte, precum fratele geamăn, dublul căutat cu obstinaţie. Drumul scrierii seamănă cu acea pată mare roz-violetă în formă de fluture de pe şoldul mamei, fiinţa care domină această construcţie. Surprinsă în locuinţa din Siliştea, în blocul de pe Ştefan cel Mare, în atelierul mecanic, Maria traversează paginile trilogiei, unificându-le armonios, afectiv. Copilăria înseamnă Herman, tatuajul de pe craniul Ancăi, panorama Bucureştiului, mahalaua de altădată, drumurile nesfârşite. Maria şi sora ei, Maria şi Costel sunt ipostaze ale unei existenţe rescrise din aduceri-aminte, din căutarea proustiană a timpului pierdut. Bucureştiul interbelic este textul imaginat de copilul care, din noapte, din trecut, construieşte (inventează) manierist, un labirint. Recunoaştem schimbări stilistice, treceri de la un roman de atmosferă, la postmodernismul nostru cel de toate zilele împânzit de trimiteri livreşti, de ironice reconstituiri.

Roman manierist în toată puterea cuvântului, Orbitor elogiază litera, pagina, cartea, mâna călăuzitoare, purtătoare a cheilor himerice, a oglinzilor subterane sau celeste: „Îmi privesc mâinile în această după-amiază tăcută de sfârşit de vară, în care stau în maieu în faţa caietului cu copertă cafenie de plastic. Mâinile mi se profilează astfel, palide, dar cu contururi întunecate, pe aurul roşu al ferestrei. Privesc pielea care le acoperă, zbârcită şi semitransparentă ca o sticlă moale, întărită doar în vârful degetelor, acolo unde, ieşind ogivale din pieliţele zdrenţuite, pe care mi le tot rod până la sânge, unghiile mi-au crescut ca nişte elitre rigide peste pântecul unor insecte.“ Mircea Cărtărescu descrie mâna ca şi cum ar secţiona o catedrală, ca şi cum ar reconstitui dioramele de la muzeul Antipa din povestirea Gemenii, ca şi cum ar privi panorama Bucureştiului, oraşul care respiră prin toţi porii autorului, naratorului şi personajului.. Tot ce atinge mâna devine labirint (spitalul, circul, iarmarocul). Viziunea carnavalescă nu poate lipsi în comunism, fiindcă lumea pe dos se insinuează în evenimentele din ’68, în „poveştile“ cu duşmanii de la Canal, în imaginea grotescă a securistului Ion Stănilă.

Personaje stranii ne întâmpină în Corpul, precum Desiderio Monsú, figură enigmatică, atras de peisaje hieroglifice, de spaţii magice, de vise, de inconştientul prefigurând peisaje suprarealiste. Revine fratele siamez, sunt invocate Vedele, calea spre mântuire, drogurile, Tao. Toată existenţa se concentrează în vârste biologice, în roţile morii, în drumul liftului, în „anamorfoze groteşti“, în Casa Poporului, sfidătoare şi monstruoasă. În această „carte ilizibilă, dementă, ale cărei bucle de cerneală aveau să fie direct conectate la venele mele, la canalele mele limfatice şi ale cărei pagini erau chiar pielea şi ţesutul meu cerebral“, autorul rescrie viaţa sub comunism, universul pionieresc, ridicol şi nostalgic, adolescenţa cenuşie cu mentalităţile şi stereotipiile unei lumi dispărute. Înălţările lui Mircea în vis desprinse parcă din tablourile lui Chagall, zborurile mirobolante deasupra blocurilor uniforme proiectează copilăria la dimensiuni neobişnuite, „într-un spaţiu atât de cunoscut şi totuşi atât de fantastic“. Mircea Cărtărescu readuce personaje din acele vârste: Silvia, Marian, Mirel, Dan Nebunul. Reface, în Aripa dreaptă, trepte, coridoare, fragmente biografice. Caută întregul, acele întâmplări din realitatea imediată (lupta împotriva unui regim totalitar, tabloul postrevoluţionar) se proiectează în această carte despre căutări labirintice, despre vise, cărţi, despre scrierea unui text în care asistăm la o explozie de fluturi, la o privelişte cerească, dominată de „bolta de safir“, de corul îngerilor şi de glasul trâmbiţei. Nu putea lipsi oul ermetic, simbol al reînnoirii vieţii, al veşnicei refaceri a existenţei. Tenebrosul Victor închide cercul, întregeşte un chip, rescrie un traseu borgesian. Nu ştiu cum va arăta lumea după Orbitor. Trilogia lui Mircea Cărtărescu adună totul. Toate drumurile merg spre ea. Nu este literă care să nu fie legată, organic, de textele precedente. De Levantul, Travesti, de Nostalgia, de cărţile citite, de viaţa trăită pentru a fi cuprinsă în pagina acestei construcţii impunătoare şi enigmatice.