Bicicleta poetului

Volumul de poezii, Hai să vorbim (poeme mai noi), apărut la Iaşi, Princeps Edit, 2008, readuce în atenţie un discurs şaizecist, acum, când tot felul de minimalisme şi douămiiste voci deconspiră unghere insalubre, retorici impudice, un arsenal de viziuni nocturne previzibile şi debordante. Cartea aceasta a lui Adam Puslojič are o copertă luminoasă, plină de linii jucăuşe, puţin suprarealiste, gata să explodeze la cea mai mică atingere. Poetul sârb, scriitor deschis atât spiritului belgrădean, cât şi celui dâmboviţean, este un personaj în toată puterea cuvântului, o figură hâtră, colocvială, cu gesturi teatrale acompaniindu-şi textele deschise unui auditoriu atras de apoftegme, de confesiuni, de jocul neprevăzut, ispititor. Jovialitatea celui care descinde din spaţiul Timocului nu poate ignora verva humuleşteanului, glasul filtrat prin vorbe de duh, prin ocheade ştrengăreşti, prin amestecul de haz şi tristeţe, de înţelepciune şi risipă de energie, de „vorbe“ aruncate spre cititor (auditoriul fermecat de cuvântul sfătos, de lumile deschise din trecut spre prezent). „Spun mai multe cuvinte / decât le trăiesc pe ascuns“, mărturiseşte poetul care îşi invită prietenii să-l însoţească prin timp şi spaţiu, să le vorbească despre poezie, despre Nichita, despre cer şi pământ. Fără îndoială că umbra poetului locuind în ţinutul „necuvintelor“ domină versurile lui Adam Poslojič, a cărui „poezie poststănesciană“ răsfrânge parcă imagini din oglinzi afective. Chiar versurile poetului sârb se încarcă imperceptibil cu versul lui Nichita: „încă îmi caut gura / încă verdele sfânt // şi muţenia / abia acum / devine o rugăciune“ (Rugăciuni la un munte mut şi verde). Sorescu, alt poet şaizecist, evocat mereu, şi-a pus şi el pecetea inconfundabilă pe versurile lui Adam Puslojič: „O bucată de dumnezeire // mi-a căzut astăzi / direct din ceruri. // Ce să fac eu cu ea, m-am întrebat / serios şi curios foarte . // Am început cu capul // Mi-am spus aşa: încep esenţial. / Mi-am pus-o la cap; am avut / atâtea dureri de cap, şi azi şi toată viaţa“ (O bucată de dumnezeire).

Glasul adevărat al lui Adam Puslojič este acela care nu seamănă nici cu Nichita, nici cu Flora, nici cu Sorescu. Este „mesajul celest“, unirea dintre cer şi pomul înflorit, este cântecul auzit şi spus mai departe: „Asta am învăţat / de la un bunic / care a murit de mult“ (De la un bunic).

Tranzitivă, ferită de zorzoane textualiste sau de reflexivitate deconcertantă, poezia lui Adam Puslojič trăieşte dintr-o „glorie măruntă“. Departe de poet vanitatea întemeietorului, fiindcă „poezia mea este / binevenită-n casa oamenilor / de la ţară sau la altă / calitate uneori dumnezeiască“ (Cuvinte uitate). Versurile poetului sârb seamănă adesea cu liniile simple, dar încărcate de sens şi adâncime în ţinuta lor aparent naivă.

Prietenia este, pentru Adam Puslojič, o cale spre existenţa durabilă. Hai să vorbim, titlul acestui volum, ascunde o invitaţie în lumea cuvintelor care întreţin spiritul, care ţes rugăciunea sau aforismul, vorba sacră sau rostirea jovială generatoare de bună dispoziţie. Prin dialog, singurătatea este abolită, iar ţipătul se domoleşte, se transfigurează la umbra cuvintelor înflorind în tăcere. Nu tăcerea este spaţiul predilect al poetului sârb ci invocaţia: „De cine mă despart eu astăzi / cel mai uşor / şi cel mai potrivit - / hai, spune-mi, Doamne“ (Felul de apropiere) O dimensiune etică transpare în fervoarea poetului deprins să comunice, să sfideze barierele solitudinii.

Toate mărcile oralităţii sunt prezente în acest volum care dezleagă limba poetului, alungă ţipătul şi îmbogăţeşte ritmul obsedant al clipelor trecătoare. Ca „un păstrăv guraliv“, poetul strecoară „glume“ la tot pasul, desface sacul plin cu vorbe pilduitoare, refuză încrâncenări meditative: „Bătrâne, mi-am îndeplinit datoria, cu glume“. Numai un poet care are nevoie de ceilalţi, care se simte egal cu cei din preajmă, se poate bucura de prietenie, de neuitare. Sunt puţini poeţii care îşi dedică versuri prietenilor, iar în acest volum impresionează numărul declaraţiilor, al adresării precise, al spiritului către care se îndreaptă nevoia de confesiune, tranzitiva retorică a lui Adam Puslojič: „Bine ar fi să / mă pot opri / cam / pe aici… // la Nichita, Eugen… / la Ioan şi Mircia, / Eusebiu, Răzvan şi Adam…/ la lumină, cuvinte, / iarbă şi linie, / tăcere şi tăcere mai nouă, / la pământ-glie“ (Semantica astrelor grele).