Poezia lui Andrei Bodiu se naşte din abisul existenţial, din locuri unde nu se petrece nimic, eul liric suportând resemnat monotonia tragică a universului, căderile exasperante. Nu-i este străin poetului ecorşeul, desfacerea în felii subţiri a trupului însângerat, incapabil să străbată un spaţiu ospitalier, pregătit să înfrunte, cu obstinaţie, aspra crustă a existentului.

Oameni obosiţi (Editura Paralela 45, 2008) este noua apariţie editorială a lui Andrei Bodiu şi configurează un teritoriu oblomovian concentrat în jurul stării de contemplaţie indiferentă, de retragere a oricărui gest participativ. Semnele blazării sunt pulverizate pretutindeni, susţinute de înţepături ironice sau bizare apariţii dintr-un tablou de bazar suprarealist. O artă poetică demnă de atenţie deconspiră o voce născută din pustiul cotidian, din renunţări şi retractile trăiri într-o penumbră a înfrângerii dureroase, a reprimărilor obsesive. Iată cum „orăşelul poeziei“ pierde candoarea din titlu, încărcându-se, imperceptibil, cu deziluziile stării de oboseală, cu tăietura necruţătoare care nu lasă loc întristării sau compasiunii, ci transmit detaşarea deconcertantă: „«Ce-i frumuseţea?» s-au întrebat cetăţenii zeloşi / ieşind dintre zidurile zoioase // „Şi ce-i demnitatea?“ / au întrebat / cravatele pestriţe / ieşind printre cade şi peturi spre / Marginea oraşului unde / Tu ai scris un vers ca o formă de maximă / Jupuire. // «Ce-i ironia?» au întrebat / frumoşii demni cetăţeni / prin ceaţă neclintiţi / împietriţi căutând cu gura căscată celelalte versuri / celelalte o sută o mie de versuri / care-i învăluiau care-i înconjurau / strâns sufocant / sufocant de strâns“ (Orăşelul poeziei).

Se remarcă absenţa unui orizont liniştitor, fiindcă, în spaţiul poetic al lui Andrei Bodiu, absurdul devine agresiv, iar monotonia naşte adevăraţi monştri capabili să „sufoce“ orice înălţare. Nu spre centru se îndreaptă mişcările eului liric, ci spre ţinuturi periferice, colcăitoare, insalubre şi inospitaliere. Mereu către margini, către zone încărcate de miasme, de obiecte inutile, de încăperi despodobite. Colţuroase, cuvintele au forţa cuţitului, sunt lipsite de gloria afectivă de altădată, ca şi frumuseţea ieşită parcă din anotimpurile rimbaldiene. Vocile se întretaie cu răceala butoanelor pe care mâna apasă, într-un timp apatic, într-o izolare nepăsătoare: „Nu vom avea semnal / Niciodată // Şi nimeni nu ne va crede / Vom turui şi vorbele noastre / Vor căpăta colţuri // Mai netede mai / Ascuţite funcţie de anotimp // Şi ea care seamănă cu / Audrey Tatou şi iubitul ei / Cu părul lung şi ochii albaştri // Vor continua să-şi butoneze / Mobilele uşor // Disperaţi uşor / Indiferenţi“ (Audrey Tatou la fereastra unui intercity).

Poezia din Oameni obosiţi este o călătorie într-un spaţiu ostil, dominat de telecomandă, intercity, mall, autobuz, calorifer, panou publicitar, grafitti, de gesturi lipsite de tandreţe. Parcimonios cu sentimentele, poetul alege impasibilitatea modernistă, acel ton neutru, de grad zero, asemănător căderii camusiene, deşertului însorit al trecerii prin infernul clipei, prin razele orbitoare ale soarelui. Doar ieşirile cu Tudor dobândesc acorduri mai tandre, repede reprimate de aceeaşi deziluzie, de aceleaşi proliferări de sunete stridente, de încăperi imunde, de cotloane fetide. Oboseala, insomnia, plimbarea bacoviană, aşteptarea sfârşitului, căutări zadarnice ne conduc spre eschiva lui Virgil Mazilescu, evocat într-un text din perspectiva deziluziei, a retragerii epuizante, a unei comunicări zadarnice. Poetul nu se mai confesează, nu mai comunică bătăile inimii sau tânguirea romanţioasă. El trăieşte prin rupturi succesive, prin sfâşieri dureroase, prin disperări resemnate. Între titlul poemului şi versul final este o distanţă minată doar de ironia postmodernă, de precizia cuvintelor tranzitive, lipsite de reflexivitatea metaforică: „Obiectele au început să / se ascundă // agenda am găsit-o a doua zi la / registratură mersul trenurilor cu prima / pagină ruptă de Tudor / a doua zi telecomanda / televizorului seara târziu într-un sertar. // S-au ascuns m-am păcălit
m-am gândit intens la ele cu drag / Cu disperare“ (Parfum de romanţă).

Ascensiunea este interzisă în poemele lui Andrei Bodiu, intenţia poetului nefiind aceea de a uşura înaintarea, de a conduce spre centrul poemului. Autorul cărţii Oameni obosiţi nu se gândeşte nicio clipă la semenul său ipocrit, dimpotrivă, măreşte distanţele, dislocă spaţiile aparent familiare, aruncă scările, punţile: „Unii socotesc cheia de la apartamentul / Lor absolut inutilă şi lasă uşa / Deschisă alţii se baricadează / În casă cu yale şi / Chei peste chei dar te / Asigur că // Dacă-i vei întâlni / Eventual ducându-şi gunoiul / N-ai să-i recunoşti“ (Nonconformişti, burghezi cumsecade).

Călătoria în infernul cuvintelor este tema acestui volum în care viaţa intră în text desfigurată, epuizată, cu urme sfâşietoare. În locul „burghezilor cumsecade“, al conformismului dominat de centrul universului, Andrei Bodiu se dovedeşte un remarcabil poet al zonelor neutre ale existenţei, al fiinţei măcinate de oboseală şi de zădărnicie.