Poeziile Ancăi Mizumski din volumul Poze cu zimţi, Ed. Brumar, 2008, nu au nimic din recuzita unui text în faţa oglinzii, din fardul retoricii feminine sau din cochetăria liricii şaizeciste. Se resimte în limbajul anilor ’70 un început de violentare a imaginii, de renunţare la metafora clorotică şi de abandonare a eului pe masa de disecţie, la o lecţie de anatomie lipsită de încărcătură livrescă, apropiată de ecorşeul expresionist, de clamare a divorţului dintre existent şi textul poetic. Mâna care scrie nu mai execută o mişcare străină, nu mai priveşte o pată de sânge himeric, ci devine ea însăşi flacără, limbaj capabil să se imprime pe fiecare porţiune a corpului. Poemul dobândeşte corporabilitate, resurse pentru a întreţine suferinţa prefigurată parcă în „blindajul final“ al Angelei Marinescu sau în „atelierele“ postmoderne ale Marianei Marin.

Poezia nouăzeciştilor renunţă la intermediar, la pagina transfigurărilor, orizont separând trăirea de scriere. Texistenţa cărtăresciană se destramă sub povara trupului purtător de semne, de litere şi cuvinte care stau deschise în sala de operaţie, printre bandaje şi ustensile chirurgicale. Poetul îmbracă halatul chirurgului şi plimbă bisturiul printre ţesăturile sângerânde, fără reţineri sau gesturi sentimentale. El face incizii, priveşte fără sfială pânzele înroşite, vede o altă lume care pulsează printre pensete şi seringi, printre tăieturi şi gemete: „Generaţia mea trăia în metrouri / în numele tuturor / al văduvelor, al veteranilor de război / al oamenilor singuri pe care îi căram cu noi la cenaclu / Generaţia mea îşi scria poeziile direct pe piele / ca nişte pergamente preţioase / pe care ni le trăgeam pe dedesubt / ca să umblăm îmbrăcaţi cât mai gros // mi-e atât de dor de generaţia mea / tăiată cu ghilotina / la margini“ (poze cu zimţi).

Dedicată nouăzeciştilor, această poezie se restituie într-o artă poetică în care găsim dimensiunea periferică, minimalistă a lui Ioan Es. Pop sau Cristian Popescu, un spaţiu al marginalizării, al oraşului tentacular cu subsoluri insalubre şi despodobiri dezolante. Bacovian prin tematică, acest teritoriu simte presiunea realului, tăietura dureroasă a cuvintelor care nu mai alintă, dimpotrivă, construiesc acele imagini zimţuite, dintr-un timp defunct, aflat sub cuţitul ghilotinei. Nu pozele cu zimţi de altădată din albumul bunicilor, ci acele decupaje ale hârtiei obţinute cu o lamă tăioasă, cu un obiect de tortură. Poezia se naşte printr-o agresivă imprimare a chipului sau a timpului pe fiecare lucru din jur, pe obiectele de toate zilele: „Mi-am tipărit faţa pe frunze, pe uşile de la metrou“. Poezia Ancăi Mizumski este un adevărat tratat de anatomie şi fiziologie, cu desene care pun în evidenţă secţiuni, planşe, celule, firişoare de sânge, globule şi vase, forma inimii văzută prin lunete sau aparate bizare: „Zac cuprinsă de frumuseţe / cu amorţeala mierii / prinsă în jurul craniului / ca o pată de sânge închegat“ (omucidere).

Într-o lume în care oamenii „îşi fac bloguri“, în care avutul se reduce la spectacolul unui videoclip sau la „ecranul televizorului de la mall“, în care afişele pândesc la fiecare pas şi plata facturilor devine o obsesie, lecţia de anatomie poate fi o izbăvire. Ochii rembrandtieni pândesc redempţiunea, zadarnica rescriere caligrafică a existenţei. Bisturiul taie adânc, transcendenţa este goală, întâlnirea cu spiritul rimbaldian, cu retorica modernismului inevitabilă: „Dumnezeu umblă prin capul meu / cu un baston / bocănind neîndemânatic“ (asociaţia orbilor). Dimensiunea estetică a universului este răstălmăcită, trecută în cheia dureroasă a nouăzecismului, cu ironia gravă săpând în zidul igrasios al inconfortului cotidian: „Nu mi-am dorit nimic / de care să nu ştii, mi-am dorit doar ca / atâta durere să nu mai strângă / să se dilate ca o incizie chirurgicală / udă de ploaie // până şi din punct de vedere tehnic / atâta suferinţă dă prost / ca un film de Tarkovski terminat cu I love you too“ (suferinţa dăunează grav esteticului).

Admirabile poeme despre condiţia poetului scrie Anca Mizumski, fiindcă versurile ei au tăietura sigură cu staţii precise de oprire, cu pauze revelatoare sau cu închideri dramatice. Fraza poetică are scânteieri metalice sau transparenţa sticlei în care se închid sentimentele ca într-un vas sau ca într-un borcan în care dorm fetuşi: „Locuiesc într-un păianjen de sticlă / organele mele cavitare se rostogolesc / clinchetind fragil înăuntru abdomenului / atingându-se doar pe buza paharului / când sticlarii iau pauză de prânz / şi beau vin de masă // Mă rostogolesc în pat atât de goală încât / trecerea bărbaţilor prin viaţa mea / pare un număr de jeturi / impresionând o placă fotografică“ (creierul ca o placă fotografică).

Viaţa de zi cu zi pare desprinsă de pe ecranul televizorului, grotescă şi impudică, derizorie ca un sitcom, ca un joc lipsit de moralitate: „pentru că locuiesc la bloc / cu mai multe feluri de poezii / care îşi desfac picioarele lent / ucigătoare şi indiferente“ (sitcomul poetului).

Scrise „cu dragoste şi furie“, poemele cu zimţi ale Ancăi Mizumki, apărute în excelente condiţii grafice, readuc în atenţie o poetă de prim-plan, o voce de redescoperit.