Nimic nu se schimbă în poezia lui Constantin Abăluţă, poet deschis din stirpea bacovienilor, vieţuitor al ţinuturilor periferice, ferindu-se mereu să nu fie văzut, să nu se individualizeze. Autorul volumului Cineva care nu mă cunoaşte umblă pe străzi, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2008, trece din carte în carte cu aceleaşi arme şi bagaje, ascuns de ochii pregătiţi să reţină, să dea contur, să atingă relieful. La Constantin Abăluţă, prim-planul se împrăştie ca prin farmec şi o forţă centrifugă conduce această voce spre margini, spre fundalul tabloului, aproape de spaţiul unde urmează să fie aşezată rama. Gata să fie exclus din orizontul expresivităţii, eul poetic este atras de locuri aparent inexpresive, unde nu se întâmplă nimic, unde fiinţa trăieşte în anonimatul unei umbre, al unui gest mecanic, al unei treceri monotone. Poetul nu are intenţia să fie reţinut printr-o construcţie distinctă, printr-o vestimentaţie sărbătorească, printr-o prezenţă spectaculară. Dimpotrivă, mereu aruncat spre exterior, evită să stabilească vreun contact afectiv cu centrul inaccesibil. Orice solemnitate îi este refuzată acestui poet al absenţei, al scriiturii albe, semn al „tendinţei unei negări şi neputinţei de a o împlini continuu, ca şi cum, încercând de un secol să-şi strămute conturul într-o formă fără ereditate, Literatura nu
şi-ar mai găsi puritatea decât în absenţa oricărui semn...“ (vezi Roland Barthes, Gradul zero al literaturii).

Orice poezie am selecta din actualul volum al lui Constantin Abăluţă, ne întâmpină, ca şi altădată, absenţa oricărui gest eliberator, oricărei deschideri. Propoziţii simple reţin mişcările de fiecare zi, reluate obsesiv, cu resemnare camusiană, cu indiferenţa consemnării unor trăiri stereotipe, lipsite de adâncime: „Fără motiv mă trezesc noaptea / ascult cum curge viaţa mea / ca un lichid vărsat din greşeală / nimic nu i se poate adăuga nici smulge / aşa că nu-mi rămâne decât să adorm la loc / să reintru în carapacea de cobai / supus căci neavând habar / de experienţele ce vor urma.“

Întregul volum multiplică un singur text, îl plimbă prin faţa cititorului care asistă la scene de aşteptări zadarnice, la întreruperi deconcertante, la menţinerea textului într-o stare de început etern. Rupte parcă spre final, poemele se continuă în orice alt poem, fiindcă nu mai urmează calea firească, succesiunea paşilor pe o scară a trecerii dincolo, ci sugerează mersul pe loc, aparenţa curgerii, mimarea unei confesiuni. Absenţa, golul, trecerea vin din universul mallarméan, din neantul cuvintelor care se aştern pe pagina albă, sfidând universul desăvârşit al ideilor.

Puţini poeţi reuşesc să-şi menţină tonul stins, vocea spartă, fărâmiţată în cioburi ale unei existenţe care transformă cenuşiul unei pete sau nimicul instalat în cuvinte într-o temă poetică. „Sunt o pată mare pe perete“ spune poetul, preocupat de munca sa zadarnică, de inapetenţă, de înaintarea abulică („liniştea coboară în inima celui ce nu vrea nimic“), de trândăvia absurdă („eu stau cu orele“). Multe texte sunt doar numerotate, precum zilele dintr-un calendar care se deşiră, negăsind sensul, urma drumului. Aceste texte vorbesc prin ele însele, nu spun nimic, trăiesc în golul propriei treceri. Au numai din când în când un titlu amăgitor, pentru cititorii obişnuiţi cu poeme memorabile, cu schimbări de decor şi regie bine individualizată.

Eul poetic îşi recunoaşte limitele, ştie că strigă în pustiu şi că repetă adesea tabloul cu floarea absentă din toate buchetele. Ştie că nu poate atribui sens, că nu poate colora imaginile şi că numai varianta alb-negru i se potriveşte. Ca orice pată, poetul şi-a luat în primire arsenalul auster al cuvintelor, spaţiul minimalismului plictisitor, sfidând convenţia solemnităţii. Spectacolul dat de acest poet are întunecimea scenei lipsite de lumina reflectorului, obscuritatea sălii dinaintea spectacolului când ochii încearcă să distingă forme, să desluşească o culoare, să transforme absenţa în prezenţă: „dar ce pot face nu-s decât o pată / n-am nicio raţiune de a fi / şi asta-i greu de priceput pentru cei / obişnuiţi cu lingura şi furculiţa / cu metrul şi kilogramul / cu mănuşile şi ochelarii // sunt doar o pată pe perete / şi privesc cerul care se-nnegreşte încet / până când din odaie nu mai rămâne decât / reflexul apei din pahar“ (O pată).

Adevărată ars poetica, acest poem oferă o cale de acces spre un text care se întunecă mereu, refăcând „un timp inexistent“, un spaţiu al nimicului, al trecerii. Încă o dată, înstrăinarea camusiană se insinuează nu numai în cenuşiul scriiturii, în neantul cuvintelor, dar şi într-un sens imprevizibil, dincolo de nimicul înspăimântător. Stereotipia gesturilor, starea de singurătate, închiderea oricărei ferestre prefigurează „urmele nimicului victorios“, sursă de tensiune poetică, mobil al unui text regenerându-se din cenuşă. Poetul lipsit de măreţie nu poate decât să se gândească la fericirea lui Sisif: „eşti trist când întinzi mâna / în aerul lipit de măreţie / al pârâului care s-a pierdut / în pământ / dar calci apăsat cu toată talpa / mergi aşa pe urmele nimicului victorios.“