Puţine urme din atmosfera bacoviană se reţin din volumul Trandafir cu venele tăiate, apărut la Editura Vinea, Bucureşti 2008. Veşminte bacoviene a purtat Ovidiu Genaru, dar nu din perspectiva adâncimii, a structurii abisale, a „sfârşitului continuu“. Ovidiu Genaru nu este ameninţat de spaima neantului, de agonia cuvintelor angajate într-o bolboroseală existenţială, în dislocări sintactice apocaliptice. Poetul băcăuan şi-a croit un spaţiu crepuscular, o boemă livrescă, blând ancorată în cotidian, înmiresmată simbolistic (târguri şi mahalale, decepţii bovarice, ironice descifrări ale universului). Acest „atlet al melancoliei“ atras de voluptăţi ludice, de obiecte de album (ierbar, fotografii) este un maestru al evocării discret-sfidătoare, sfios-foşnitoare, niciodată violentând orizonturi de aşteptare.

Ovidiu Genaru stilizează spaţiul provincial, dar şi iubirea, reţine recuzita, decupează secvenţe şi tulbură inocent apele pentru bărcuţa lui de hârtie. Este un clevetitor, un sfătos atras de plăcerea „spunerii“, de mimarea unei tensiuni sau a unei rupturi în materia cuvintelor. Chiar titlurile cărţilor sale (Nuduri, Patimile după Bacovia, Bucolice, Madona cu lacrimi, Câmpia cu spini) sunt rescrieri ale unor trăiri cehoviene, filtrări ale dezabuzărilor cotidiene la umbra retragerii contemplative. Poemul nu devine „un sfârşit“, un text al „patimilor“, un ţipăt sfâşietor. El transcrie căderea, îi pune în valoare spectacolul, urma exploziei, a arderii. Şocul existenţial este surdinizat, privit prin straturi succesive de sticlă, vitralii, prin litera cărţilor citite. Dincolo de ambiguitatea titlului, în care trandafirul (roza mistică) devine un paratext pentru un traseu poetic, surprinde în actualul volum motivul cărţii, ţinut al oglinzii, al jocului secund, al labirintului. Versul cu care se încheie actualul volum al lui Ovidiu Genaru poate rezuma o aventură poetică livrată cuvintelor purtătoare de semne: „să citeşti toate cărţile lumii.“ Umbra lui Mallarmé întreţine farmecul acestor poeme care rescriu vocabule pierdute, ţărmuri arhaice, un joc necontenit cu viaţa şi cu moartea. În poezia lui Genaru trecem, ca într-un roman sud-american, prin spaţii şi clipe nebănuite, copleşiţi de magia recitirii borgesiene a transparenţei sau clarobscurului textual: „Seara ca sulfatul de cupru / abia mai citim literele // Dumnezeu ne-a uitat în bodegă / paharul lucrează cu dinţii // ne-au lăsat să colaborăm cu muştele // actele noastre ard / asia ne bate în geam cu copita // ca şi când toţi am fi vii / dăm buzna la psihiatru // bau-bau fund de secol“ (Fund de secol).

Iată cum este recitită poezia modernă a generaţiilor ’60 şi ’70 de un poet care se răsfrânge în structuri deschise, în plăcerea de a reface teritorii defuncte. Nichita Stănescu nu poate lipsi din paradigma poetică şi poietică, fiindcă autorul Necuvintelor a pulverizat sensuri într-o gratuitate celestă: „Trece o lectică printr-o livadă de sâni / şi-n letică tu / Tu făurită de draci şi de îngeri / şi mâzgălită cu nu...“ (Curburi bej şi lila).

Aceste „sensuri bifurcate la nesfârşit“ vin din rigoarea poetului care priveşte dincolo de pagina albă, entuziast sau decepţionat, vieţuind într-un spaţiu al deşertăciunii, al corespondenţelor. M. Sorescu vorbeşte într-un text al lui Ovidiu Genaru cu inocenţa celui care a zărit lumină pe pământ: „Un trandafir evreu / îşi bagă nasul roşu / de fost birjar de mahala / prin crăpătura uşii // pe strada mare / şi mă întreabă: „ce mai faceţi / ce mai scrieţi încă nu v-aţi mutat de la Bacău“ (Nasul).

Nici Mihai Ursachi nu lipseşte din acest recital livresc, melancolic, tandru, ironic, jucăuş: „Draga mea hai să ne întâlnim / Dragul meu dar deja suntem întâlniţi // Draga mea aş vrea să ne sărutăm / Dragul meu dar deja ai mai vrut // Draga mea uite ţi-am adus frezii / Dragul meu ucigaş de miresme // Dragul meu ţi-am scris o scrisoare / Dragul meu nu mai citesc romane // Draga mea ţi-am adus şi-un inel de logodnă / Dragul meu amăgit de aur“ (Civinte cuvinte).

Un spirit parodic pluteşte în aceste versuri descinse parcă dintr-o baladă privită în oglinda unui păpuşar de demult care trage cu coada ochiului, desface mişcări, gesturi, rîsul-plânsul dintr-o cutie veche.

Poetul simte chiar nevoia să intre în posesia „unui text despre alt text“, să vorbească în cuvinte repetate cu poemele lui Petre Stoica, poet al acordurilor stinse, al provinciei proiectate într-un tablou al simplităţii aurorale, al retragerii meditative, înţelepte, al naivităţii cosmice. Poetul care evocă universul domestic, miniaturile naturale este traversat de un fior celest, de o aură atemporală: „Vor fi mereu lumini la casa muierilor / Vor fi destine cu foi greşit numerotate / Vor fi îngeri născuţi cu malformaţii / Vor fi morţi ghiftuiţi la morgă...“ (Vor fi).

Dincolo de aceste privelişti, Ovidiu Genaru este un memorabil poet al provinciei, al „sufletelor moarte“, al „putrefacţiei pubelelor“ sau al „cartierelor muştelor“. Provincia aceasta nu este fetidă, nu se sprijină pe „măhălăli rău famate“. Este, mai degrabă, un loc purtând „trăsăturile somnolente ale deşertăciunii“, un spaţiu al amintirilor, al voluptăţilor imaginare, „unde vrei să fie bairam hagialâc şi taifas“.

Peste toată recuzita acestui magic univers, domneşte trandafirul iscoditor, simbolul poetic, secţionat într-o lecţie despre anatomie ca într-un tablou rembrandtian în care măruntaiele umane strălucesc precum literele rescriind vieţile. Numai tăind venele trandafirului ochiul va privi strălucirea florii: „Hei cineva trebuie să fie de faţă / când o lunatecă răsuceşte beregata unui trandafir...“ Numai poetul pătrunde întunericul, descifrează tăietura, răsuceşte gâtul elocvenţei pentru a dezvălui urmele cântecului.

Cartea lui Ovidiu Genaru este „povestea“ provinciei care se deschide. „Invizibilul vede şi denunţă“ spune poetul care nu poate uita că orice literă creşte la adăpostul trandafirului mallarméean, că lumea melancoliei provinciale se retrage la umbra acelor „trandafiri în sine / pur şi simplu trandafiri pentru trandafiri.“

Volumul Trandafir cu venele tăiate este o substanţială lecţie de poetică, o profundă aventură în labirintul reflexivităţii creatoare.