Remarcam o încărcătură livrescă în volumul de debut al lui George Vulturescu, Frontierea dintre cuvinte, Ed. Litera, 1988. Un titlu măsurând distanţe, recurgând la arte poetice prin triumful orizontului specular, al reflexivităţii unei vârste creatoare. Între echinoxişti şi postmodernişti poate fi plasată lirica acestui poet din spaţii septentrionale, atent la „subteranele poemului„, atras mereu de gesturi provocatoare. Traiectoria lirică a lui George Vulturescu nu poate fi îngenuncheată de modernitatea spiritului echinoxist, nici de ingineria textualistă a optzeciştilor. Risipa discursurilor prezumţioase de cenaclu nu-i prieşte celui aflat într-un permanent asediu, într-o confruntare argheziană cu o lume care îşi deschide sau îşi închide graniţele. „Steagurile Echinoxului şi ale Cenaclului de luni erau deja depuse în muzee„, mărturiseşte poetul care îmbracă zadarnic armura întemeietorului şi porneşte, donquijoteşte, pe un traseu himeric. Oricând ar ignora poetul „steagurile„ trecute, precedenţa copleşitoare, textele se simt atrase, imperceptibil, de suporturi culturale, de prelucrarea cerebrală, rafinată, manistă a realului, printr-o „chirurgie între sacru şi profan„. Poemul din volumul de debut se intitula Viaţa fără Zalmoxe şi ne conduce spre o lume de simboluri, spre un tip de poezie cu care ne-am deprins din perspectiva blajină a reconstrucţiei, a scrierii poemului „care poate reface unitatea pierdută„.

Volumul apărut recent, Orb prin Nord (antologie de poezie 1996-2007), Biblioteca Românească, Paralela 45, 2009, este o descriere a drumului poetic al lui George Vulturescu, configurând un teritoriu al viziunilor, al privirii interioare, al spaţiului obţinut dincolo de impresia obţinută prin simţuri. Ochiul, simbol al deschiderii, al regimului diurn, al fotografiei şi al suprafeţelor contingente, se închide pentru a atinge zone labirintice, pentru a înlocui templul neptunic, solar, cu platonice acorduri, generatoare de incertitudini oedipiene, de incestuoase privelişti. Ochiul Orb traversează versurile încărcate cu aluviuni, urmând calea aspră a stâncilor, a cascadelor, a deltelor purificatoare: „Desfac pecetea: / cândva în noapte când lecturile nu-mi mai spun / nimic. Chiar dacă nu încetineşti divinul / Ochiul Orb se întoarce îndumnezeit / de razele neantului!„ (Ochi în ochi). Ochiul acesta, lipsit de vedere, pulsează pretutindeni fiind cămara în care universul se reface, iar spiritul trăieşte fervoarea stării divine: „Ochiul Orb / este retina pură / este dislocarea / este sexul încremenit al icoanelor / este copita pe un cuib de ierburi / este nămolul malign al catacombelor / este naraţiunea în extaz / este sensibilul încremenit / este plasma originară a lumii / este cenuşa cărţilor / este abatorul unde ard spaimele nopţilor noastre / este sicriul în care îngropăm divinitatea„ (Priveşte şi crezi ce vrei).

Ochiul din textele lui George Vulturescu se deşteaptă interior şi oferă rescrierea unei lumi care înseamnă dislocări temporale, pretinse naraţiuni, voci livreşti, o zarişte a spiritului, un nord al reflexivităţii, al unor „personaje„ din istorii apuse, precum vocile lui Ioachim, Varlaam, Timotei, din copilării şi legende, din imagini groteşti desprinse dintr-o comedie umană: „Oglinda plimbată de Balzac de-a lungul drumului este ecranul ordinatorului„ (Absida Nordului este amurgul).

Poeţii veacului transcriu vechi poeme, refac biografii, traversează un labirint de imagini, încearcă să reinventeze mitologii, căci orice realitate intră, pe nevăzute, într-o reţea de simboluri, într-o refacere a începutului: „Nordul e alveolar: corsi e ricorsi. / Cu cât înaintez în câmpie este mai imaterial: undă şi particulă, / iarbă şi vultur, apă şi arbore / Studiul ierbii este o commentation mortis„. Nordul lui George Vulturescu este o încercare, cu reuşite meritorii, de plasare a textelor într-un demers poetic, într-un spaţiu distinct, în care biografia arde în focul mistuitor al cărţii, al bibliotecilor, al ascendenţei. Este o câmpie eternă, o ţară a necuvintelor, o lume a minunilor purtătoare de reflexive acorduri. Sunt atâtea „scrisori„, atâtea schimburi de replici în acest volum impunător ca dimensiuni. Nimic nu are virtutea miniaturii. Cărticica argheziană, cu litere mici, cu zumzet ludic, cu pagini transparente se preschimbă, în textele acestui scrib lipsit de vedere, într-un teritoriu stâncos: „Pagina e de-un alb viscolit: / stânci nupţiale – literele / zile întregi suspendat pe muntele lor negru / ca-ntr-un rut / gata să sfâşii linţoliul vaginal al crevaselor„ (Stânci nupţiale – literele).

Pentru George Vulturescu piatra este materia cu care luptă poetul, asemenea sculptorului. Ea dă la iveală, după un asediu trudnic, firide şi trape, forme şi gesturi, îmbrăţişări tandre. Piatra începe un drum, nemişcată, dar presimţind zbateri lăuntrice. Apropiată de pagina care primeşte impulsul vital, de iarbă şi mare. Piatra este fragmentul impenetrabil al muntelui, asemenea cuvintelor de pe pagină, fiindcă în poezia lui George Vulturescu există o permanentă înaintare, o aspră ascensiune. Poezia nu mai este o invitaţie baudelairiană la călătoria spre un spaţiu al luxului, calmului şi al voluptăţii, dimpotrivă, este drumul oedipian spre un ţărm purificator.

De la Frontiera dintre cuvinte spre antologia din 2009 (cuprinzând doar perioada 1996-2007), George Vulturescu înaintează, cu obstinaţie (dincolo de previzibila monotonie a unui orizont pândit de secvenţe redundante, de obsesive descrieri şi o retorică nu totdeauna controlată) într-un demers liric vizionar. Vederea poetului se preschimbă, printr-o altă scriere, printr-„o gnoză a pietrei„, într-o aspiraţie profetică, într-o demiurgică năzuinţă de reclădire a textului. Lectura, cititorul, literele, pagina aparţin unui câmp semantic descins din testamentul arghezian, din corespondenţe temporale şi interogaţii în jurul cărţii, topos al unei alchimii inepuizabile: „Îmi pare rău, cititorule de peste veac, / nu scrisul meu te salvează: / lectura e un cer al fricii în care eu / te ţin de mâini ca pe un băţ aprins / când te încolţesc lupii„ (Lectura e un cerc al fricii).