După volumul de debut din 2003, Crize, Domnica Drumea semnează o nouă carte de poezie, Not for sale, Ed. Cartea Românească, 2009, cu o recuzită douămiistă, cu previzibile urme tributare unui mod de producere fracturist, lipsit însă de încrâncenarea fundamentalistă, de retorica ostentativă a minimalismului triumfător.
Dar care este universul acestui lirism despodobit, construit fără solemnitate şi artificii, deposedat de orice tendinţă de magnificare a existenţei? Iată câteva elemente care o plasează pe Domnica Drumea într-o descendenţă bacoviană, cu acorduri monotone şi atingeri stridente, cu spaţii goale, depoetizate, atinse parcă de cenuşiul nimicului, de absurdul cotidian măcinând orice elevaţie. În fiecare text găsim mărci ale banalităţii, ale obsesivelor obiecte care însoţesc traseul unei biografii, spaţiul şi timpul aflate sub emblema imobilităţii, a vidului: doar ştii că nu ai ce să vinzi deşi totul e de vânzare. Chiuveta, tramvaiul, cartofii prăjiţi, geamul, strada, metroul, computerul, ceasul, căruciorul, ţigara, lumina rece de neon alcătuiesc lumea acestui volum care transcrie, într-o cheie dezabuzată, fragmente ale existenţei, ritmul deconcertant al fiecărei clipe. Cuvintele sunt dezlânate, puse parcă să respingă orice dezinhibare sentimentală, orice frântură de revoltă. Resemnarea traversează aceste sintagme care refuză culoarea, fastul, înaintarea ademenitoare. Tot universul se micşorează, se deformează sub impulsul trăirii abulice, al absenţei oricărei iniţiative. Frigul universal instalează o lume a ţipătului, a semnelor şi gesturilor care ţin locul destăinuirii şi întreţin un prezent etern, lipsit de schimbare, de deschideri, fiindcă nimic nu se vinde, totul se păstrează în obscuritatea înconjurătoare. Frigul devine un topos al comunicării înţepenite, al transcendenţei absente, al înstrăinării inexorabile. Nici copilăria nu se poate sustrage ecranului obsedant, obiect mortificând inocenţa, fragilitatea, despărţind interioritatea de atmosfera insalubră din exterior. Poezia nu mai traduce marile elanuri sau marile teme devenite vorbe goale într-o lume absurdă, nivelatoare. Ea este un spaţiu al măruntelor umilinţe, al infernului sfâşietor care întoarce privirea, într-o reflexivitate dureroasă: azi n-am chef de nimic / azi stăm acasă / unde e frig / să legăn căruciorul / înainte şi înapoi de / dimineaţa şi până seara // azi e atât de frig / şi vântul intră pe sub uşă / izbindu-mă de pereţi // azi uit televizorul deschis / fetiţa mea e tăcută / cum priveşte / o scenă rece de jetix stelară (poezie mică).
Mai întâi, asistăm la un timp încremenit, azi, când totul se reduce la atmosfera domestică, la inconfortul exasperant. O forţă centrifugă deplasează fiinţa spre zone periferice, marginale, minimalizându-i autoritatea, puterea de a stăpâni obiectele lăsate la voia întâmplării, strivind cu agresivitate vocea pregătită să nareze, să ţese întâmplările în ordinea amintirii. Uitarea instalează gesturi mecanice, plictiseala oblomovismului triumfător. Triumful nimicului este permanenta închidere a ferestrelor şi revărsarea golului existenţial, înţepenind mişcarea, amintirea, schimbarea, vânzarea cea de toate zilele. Privirea se pierde în clipuri publicitare, în oglinzi perfide, în labirintul străzilor care nu mai au amintiri, în diminutivele cărtăresciene generatoare de zboruri selenare, dar şi de privelişti suprarealiste pregătite să destrame, pentru o clipă, anotimpul din infern: ştiai că pisicile clonate strălucesc / în întuneric/ sufletul tău / spune-mi sufletul tău / străluceşte? / unde să te caut / în pământul în care scormonesc / cu unghiile/ în formele norilor / în steluţele care sclipesc / pe sub pleoape când îmi apăs ochii / cu palmele / în piaţa mihai viteazu pe bulevardul agronomiei la observator / la biblioteca judeţeană (***). De la M. Cărtărescu a deprins Domnica Drumea farmecul enumeraţiei, salturile în spaţii celeste, mirobolante, mici subterfugii care o salvează de la impudice destăinuiri, de la fetide privelişti şi cruzimi vizionare. Ea este gata să accepte convenţia modernistă, starea de adoraţie şi explozia de culori demnă de o răsfrângere în oglindă, de veşmântul pregătit să facă faţă şi unei posibile împodobiri. Discursul douămiiştilor, morocănos şi tern, batjocoritor şi lugubru, ostentativ şi convenţional în previzibilitatea lui rigidă se preschimbă ca prin farmec sub adierea ispititoare a feminităţii: Cât de frumoasă eşti / lângă tufele ude de ploaie / pe care le scuturi râzând. // trăiesc şi râd prin tine, pentru baloanele pe care le ţii în mâini / pentru genele tale lungi / pentru mirosul tău de puf de pui de găină
// Mă simt atât de tânără / printre mamele din parc. (***).
Dar acest ton este repede părăsit, fiindcă revin legături primejdioase, gândul la bukowski, iar actul scrierii e ca şi cum / m-aş atinge de mai multe ori / în acelaşi loc / cu pulpele încordate.
Acum, Domnica Drumea intră în rând, e mai aproape de viziunile fracturiste, se simte în tabăra aia, ca un specimen / teleghidată. Devine un ambalaj gol privind indiferentă o filozofie alb-negru, un vagon depărtându-se, măcinate de singurătate. Producerea textului e ca şi cum / aş scrie cu şpreiul / pe un zid. Domnica Drumea se distinge, uneori, printr-un evantai de modalităţi fracturiste bine temperate, cu inflexiuni postmoderne şi cu explozii ale unui modernism de bună calitate. Eul liric înstrăinat, rătăcind prin goluri periferice, poartă în fibrele adânci iluzia centrului revelator: mi-am dorit atât de mult / să vină crăciunul / şi prima ninsoare / dar tristeţea m-a copleşit / dintr-odată / în vârtejul ameţitor / al fulgilor / degetele tale / îmi caută sânii / ca înainte.