Un jurnal se construieşte din mărunţişurile existenţei, din urmele unei petreceri fericite sau nefericite, reproduse în autenticitatea ei exasperantă. Ceea ce aşterne diaristul pe pagină eliberează sau reînvie, aşteaptă privirea lacomă să vadă, dincolo de edificiu, zone obscure, schiţe, mişcări stângace sau ţipete şi umilinţe, o clipă prefăcută în scrum, o indiscreţie, o mârşăvie, o scenă purtând amprenta contingentului, a sângelui, a inimii. O scenă dincolo de albul hârtiei, de masca şirului de spectacole cu viaţa din culise când cortina se lasă şi actorul îndepărtează fardul şi devine omul de toate zilele, semenul ipocrit, laş, bântuit de neliniştea cotidiană, de himere, de gesturi necontrolate, neregizate.

Jurnalul Constanţei Buzea, Creştetul gheţarului; jurnal 1969-1971, Ed. Humanitas, 2009, este o apariţie mult aşteptată. Cuprinde doar trei ani, dar o perioadă de cotitură pentru o generaţie poetică şi pentru o epocă trecând de la o fragilă deschidere spre o închidere inevitabilă, dezumanizantă. Anii în care evoluează o generaţie neomodernistă, descinsă din spiritului creator interbelic şi alungând umilinţa proletcultistă constituie fundalul acestor pagini care transcriu o biografie lirică într-un spaţiu distinct.

Jurnalul Constanţei Buzea este publicat după aproape patruzeci de ani de la momentul trăirii. S-a păstrat suflul începutului, al chinului lăuntric, al amintirilor limpezi sau dureroase? S-au păstrat viaţa din scriitura autentică, umilinţa, trădarea, tensiunile conjugale, maternitatea, acel timp îndepărtat? Eul biografic a vrut să iasă din discreţie, să spargă metafora, să privească (a câta oară?) chinurile naşterii şi mârşăvia soţului, aroganţa, sfidarea, incompatibilitatea temperamentală, revărsarea genialoidă, dionisiacă a partenerului. Existenţa apollinică se vede strivită de masivitatea zgomotoasă, de gesturile imprevizibile ale supraomului nietzscheean, ale fiinţei care depăşeşte măsura şi terorizează, maculează, instaurează spaţiul spectacular. Constanţa Buzea trăieşte sub imperiul memoriei. Nu uită, dă sens, păstrează urma bisturiului, durerea, disperarea, biciuirea trupului: „O, Doamne, memorie şi uitare, şi desfigurare, şi derută, şi împăcare […] Amintirile nu au de-a face cu trecutul nostru, cu timpul, cu locul. Amintirile suntem noi“. Fiinţa devenită amintire este ideea acestei cărţi care nu ascunde nimic, care lasă vederii un timp al derutei, al amăgirii, al spectacolului grotesc, dar şi al prospeţimii şi copilăriei, al ieşirilor dincolo, într-o lume a normalităţii, a civilizaţiei.

Să urmărim cum construieşte Constanţa Buzea jurnalul, cum încearcă să dea formă trăirii autentice, să păstreze tensiunea notaţiei, forţa scriiturii devenite oglindă, carne, sânge, bandaj pentru rănile deschise şi nevindecate. Materialul de viaţă dezlânat trece în pagină, reface un drum, o viaţă, cu zăpezile anilor tineri, cu „realitatea ninsorii“ sau cu „fătul care se mişcă“, cu prietenii în Ajun de An Nou, dar şi cu el, fiinţa care poartă veşmântul epocii, nevoia de a ieşi din matcă, de a sclipi amăgitor, de a purta mască, demagogic, egoist, de a evolua histrionic pe scena vieţii şi a literaturii: „el mă iniţiază: cum să surâd când dau mâna cu femeile şi cum – cu însoţitorii lor. Se străduieşte să mă dreseze ca pentru un număr de circ“. Personajul acesta propune măşti, devine un ştiutor pregătit de ascensiuni deconcertante, gata să se impună, să-şi confecţioneze un public pe măsura unui ritm de viaţă debordant: „el este inepuizabil epuizant. Am semne că va obosi repede între mine şi lumea care-l interesează şi, când va fi să aleagă, va prefera agitaţia lumii. Perechea noastră are un destin bizar“.

Acest „destin bizar“ generează spaţiul tragic al jurnalului, fiindcă eul apollinic nu poate străpunge o forţă a naturii, un personaj cu multe măşti: „Trece de la duioşie la o nefericire de sine afişată agresiv, trist şi dur. Aş scrie o carte despre mizeriile purităţii“. Adrian, Ioana, Andrei, Bucureştiul începutului de drum, tribulaţiile existenţiale, speranţa sau previziunile sumbre, Casa Scriitorilor, apartamentele schimbate, viaţa conjugală, cărţile publicate, nefericirile, iată universul jurnalului. Sunt impresionante acele secvenţe care se concentrează plenar asupra nefericirii epocii („lumea se agită“) sau asupra nefericirii lăuntrice: „Sunt departe de a fi apărată şi sunt departe de a fi fericită“. Fiinţă necenzurată, absurdă, iraţională, el este „un disperat gălăgios şi plin de nervi“, în timp ce ea este vulnerabilă, preocupată de textele poetice, de mutări, de copii. Paginile rescriu, se întorc în timp, păstrează autenticitatea, sunt răzvrătite ca filmarea unei naşteri, cu imagini crude, sfâşietoare, ieşite din durerea mamei străbătând un labirint chinuitor. Anestezia, sala de travaliu, fişele medicale, halatul maternităţii, apoi: „trăirile crude şi vocile din timpul deschiderii. Masa metalică, îngustă. Ce mi se păruse ca un tron, dacă nu de tortură, oricum de îndurare a unor emoţii greu de descris“. Ca într-un spectacol regizat de Purcărete. Chinurile naşterii contrastează, tragic, inuman, cu indiferenţa tatălui invocând motivele „care l-au tot ţinut departe de casă şi de evenimentul naşterii“.

Creştetul gheţarului vorbeşte despre Reconstituirea lui Pintilie, despre jurnalul lui Miron Radu Paraschivescu, despre senzaţii, trăiri intense, despre durerea trupului şi a inimii. Cu greu poţi uita o fiinţă umilită, ignorată, însingurată, bucurându-se de frumuseţea şi prospeţimea copilului, dar lipsită de afecţiune, întorcându-se cu resemnare de pe masa de operaţie: „Pântecele îmi era strâns într-o centură de pânză şi pornesc cu alaiul acesta sărac spre sala de reanimare“.

Jurnalul este o permanentă sală de reanimare. Un loc al luminii după durere. Al uitării şi reamintirii, al recapitulării şi al oglinzii. Sala de reanimare este însăşi viaţa aceasta cu copilăria, peisajul domestic, eliberările creatoare, cu himerele şi meschinele ei întrupări, cu singurătatea şi neliniştea, cu prezenţa unui partener ambiţios, „lacom şi avid să parvină“. Nu lipsesc atmosfera literară, revistele, redactorii, hărţuielile cotidiene, lumea de dincolo de pagina albă, prieteniile, confesiunile, încercarea de a trăi normal într-o epocă pe cale de a se închide, de a sfâşia spiritul creator. Viaţa e văzută neconvenţional, cu scene schiţate, tensionate, cu treceri fulgurante şi plecări neaşteptate. Periplul american, întâlnirea cu Mircea Eliade şi atmosfera deschisă spre civilizaţie sunt pagini care aduc lumină în universul răvăşirii interioare, al frustrărilor conjugale. Iată o imagine a înjosirii, a dezlănţuirii agresive: „Podul palmei răzuit de-a lungul peretelui grunzuros, prin apăsarea bărbătească, într-un acces de nervi“.

Priveliştile americane sunt descrise cu linii sigure, esenţializând sobrietatea construcţiilor, geometria străzilor, grandoarea oraşelor care uimesc şi înspăimântă: „Am admirat de la înălţime, în largul viraj de salut, New-Yorkul risipit la buza oceanului. Totul îndepărtându-se, micşorându-se lin, devenind neverosimil“. O tehnică sigură, cinematografică apropie şi depărtează. Măreşte totul până la ultimul detaliu şi apoi asigură retragerea, risipirea. Ca o iluzie. Ca însăşi viaţa din acest jurnal care notează gesturi violente, cuvinte copilăreşti, tablouri domestice, risipiri existenţiale, treceri dintr-un Bucureşti cenuşiu spre acel Chicago promis, spre o lume a miturilor, în care sacrul şi profanul coexistă. Portretul lui Eliade interesat de Petre Ţuţea, de Pandrea, de Stanca, de MRP, de Ion Călugăru, de Blaga înseamnă reînvierea interbelicului, o stare de normalitate spirituală. Eliade „sorbind din pipă nimicul“ sau discutând cu studenţii, cu gesturile filmate cu încetinitorul, purtând miracolul iniţierii, reprezintă o pagină memorabilă, o regăsire a unui spaţiu magic, pierdut: „Cucerit ca un credincios ce nu se îndoieşte de existenţa lui Dumnezeu, ci aşteaptă să se arate. Apoi îşi aprinde pipa. Mâna dreaptă palidă şi nemişcată, cea cu care ţine pipa, are ceva din grija mânuirii unui obiect de cult. Crispată, parcă ar susţine un mic şarpe“.

Sunt multe secvenţe care asigură un ritm învolburat şi dramatic acestui jurnal ale cărui pagini nu cruţă, nu înnobilează, nu falsifică. Ele mărturisesc şi lasă deschisă fereastra spre trupul iluminat sau jupuit, spre singurătatea şi eliberarea prin spirit, poezie, prin viaţa reîncepută mereu. Spre acel personaj focalizând imaginile, spărgând contururi, refuzând să iasă din amintire, urmărindu-şi victima cu înverşunare, orgoliu, zgomotos şi imprevizibil: „Chiar la Chicago, într-o lume ireală, într-o vrajă a regăsirii paradisului pierdut, el păşeşte triumfător, plin de o energie debordantă“. Iată portretul poetului care a scris Istoria unei secunde, acel el devorator, afirmându-se cu aceleaşi metode seducătoare şi în alte spaţii geografice. Acel el care domină, fără îndoială, tot universul acestui jurnal. Acel el pe cale de a fi expus în muzeul interior ca un exemplar al epocii, al măştii, al spectacolului derizoriu. Al golului sufletesc şi al dezamăgirii. Al strălucirii ieftine. Încercarea de a-l convinge pe Eliade să dea interviul are succes: „Adrian trece printr-o stare complicată de concentrare şi de euforie, care se poate numi şi altfel. Nu e pur şi simplu emoţie, ci febra rece a unui hipnotizor obosit, pariind pe puterea lui de convingere aici şi pe urmă acasă (în ţară), mizând pe succes, pe tupeu, teribil şi teribilist, recucerindu-şi întâi interlocutorul, îndrăgostindu-se de el pas cu pas, seri întregi lansându-se în discuţii, citind poeme proprii curajoase, scrise şi dedicate, de când se află în Chicago…“. Relaţia călău-victimă este edificatoare şi întreţine un spaţiu tragic transcris memorabil.