Cu volumul Fereastra spre lume, ed. Sim Art, Craiova, 2009, debutează Dumitru Toma, poet elegiac, mizând pe melodicitatea vocabulelor, pe ritmuri îndelung filtrate, meşteşugite. Cuvintele din prezentarea lui Eugen Negrici pun în lumină o recrudescenţă a rigorii prozodice, o disponibilitate de elaborare sub presiunea obstacolului: „… Dumitru Toma a descoperit, el însuşi, cu uimire, compunându-şi poemele acestei cărţi muzicale şi melancolice, neaşteptatele avantaje ale supunerii“.

Redevabile producţiilor populare, aceste texte, indiscutabil încărcate mitologic şi prozodic, ţesute din nuclee spirituale colective, par descinse dintr-o lume de „doine, ghicitori, eresuri“. Sunt, adesea, singulare, în veşmântul lor arhaic, imprevizibile şi surprinzătoare pentru receptorul contemporan, un ipocrit cititor hârşit cu convenţii poetice şi poietice, cu prozaismul postmodernist, cu destructurări deconcertante şi sertare în care se înghesuie realitatea cea de toate zilele, trecută printr-o biografie transcrisă ludic, autoreflexiv.

În acest context, poemele lui Dumitru Toma repun în circulaţie simboluri, motive, structuri aparent umbrite, dar revigorate şi păstrate în inocenţa lor primordială. Iată o artă poetică obţinută prin magicul cântec al prigoriei, pasărea însetată, aflată la frontiera dintre lumină şi umbră: „Din când în când coboară-n pământ;/ E pasărea liberă şi iese afară,/ Când spune ce spune se-nchide-n cuvânt/ Şi-atunci luminând, se-aprinde şi zboară.// Se-nalţă prin sine şi-i numai lumină,/ Ea nu se-ntunecă-n cuibul de tină./ Şi chiar de se-ntâmplă să zboare în cete,/ E pururi singură şi cântă de sete“ (Aripa din lut).

Sub semnul prigoriei stau versurile acestea, singulare, simţind greutatea pământului, dar şi lumina inefabilă din care îşi trag seva. Sunt reînviate mituri, motive, fiindcă versurile lui Dumitru Toma stau la adăpostul naturii, al spaţiilor terestre şi cosmice, al cântecului aflat în „muguri ce noaptea asudă/ În somnul ce creşte în noi“.

Poate cel mai mult se revarsă în sunetele acestor poeme chemarea argheziană, ţesutul cuvintelor care visează, fac pânza subţire, împletesc o cărare spre lumină. Alături de poezia Somnul ţese pânza-n foc, un text precum Aproape trupul gol trimite, imperceptibil, spre imaginarul arghezian, semn că universul liric se face şi se desface necontenit, text al cuvintelor care construiesc visul: „Am pus aţa lunii-n ac/ De cu seară, până-n ziuă,/ O cămaşă de izbândă/ Din lumina ei să fac// Şi încet şi cu migală/ Urzind firul ei subţire/ Ce străpunge-ntreaga fire/ Să pun rost la năvădeală// C-am ştiut păcatele/ Într-o vreme cât un deget/ Şi-am pânzit fără de preget/ Faţa şi cu spatele.// Şi-am închis şi ferecat/ Să fiu sigur că rămâne/ Neatins decât un nume/ Adormit în ce-am visat“.

Aceste versuri au încărcătura lor magică, iniţiatică, ţin de un context arhaic, precum un vas de lut dintr-un muzeu, redescoperit într-o altă lectură temporală, într-o altă cheie. Apropiate de „cuvintele potrivite“, de arta meşteşugului, a naturii nealterate, poemele lui Dumitru Toma vorbesc despre marea trecere („Dă, Doamne, curând să mor/ Să fie la alţii dor“) despre iubire („Te-am iubit şi mi-ai fost drag -/ Zise sufletul din prag“), despre misterul existenţei şi al cuvântului poetic („Şi vorbea cu gura friptă/ Şi cu bube-n loc de limbă./ Ochii-n lacrimi cum se plimbă// Şi din jar revarsă ger,/ Cerul gurii cum îl schimbă/ Vorba simplă în mister“).

Dumitru Toma reuşeşte să transfigureze cuvintele, să le regăsească nimbul pierdut, partea lor de lumină şi umbră, de tandreţe şi asprime. A preschimba „vorba simplă în mister“ este un drum poetic pe care acest debut îl marchează cu obstinaţie şi fervoare, cu înfrigurare şi voluptate ludică: „Suflet mic cu chef de joacă/ Spune-i mamei cum să-ţi facă/ Din hârtie şi din aţă/ Vreun nimic ce te răsfaţă/ Să nu dai cu ochii-n foc/ Scrijelind pe cer scântei./ Dacă vraja te cuprinde/ Va fi vai de ochii tăi…// Că te duce şi te-ntoarce/ Firul când ţi se deşiră/ Şi când marginea te-ajunge/ Nimeni nu se mai miră“ (Dacă vraja te cuprinde).

Versurile lui Dumitru Toma sunt incantaţii pline de vibraţie, ţesături care se destramă prin vreme şi apoi refac forme originare, sclipiri celeste. Aşteptăm o schimbare la faţă a poetului, o deschidere a „ferestrei“ spre zări mai apropiate de receptorul postmodernităţii.