Poemele din cartea Regele dimineţii de Alexandru Muşina, Bucureşti, Tracus Arte, 2009, sunt o adevărată „panoramă a deşertăciunilor“ filtrată postmodern, cu versuri învolburate, rostogolindu-se în cavalcade, cu interogaţii nesfârşite, invocaţii şi enumeraţii, cu elemente biografice transfigurate din perspectiva acelui nou antropocentrism. Să luăm ca reper versurile eminesciene: „Azi? Vei rătăci degeaba în câmpia nisipoasă:/ Numai aerul se-ncheagă în tablouri mincinoase,/ Numai munţii, gărzi de piatră stau şi azi în a lor post;/ Ca o umbră asiatul prin pustiu calu-şi alungă,/ De-l întrebi: unde-i Ninive? El ridică mâna-i lungă,/ — Unde este? Nu ştiu, zice, mai nu ştiu nici unde-a fost“.

Ele pulsează în versurile lui Alexandru Muşina, poet al extincţiei şi al deconstrucţiei vizionare, al unui sâmbure de lumină venită din „negrul Egipt“, din „Grecia albă“, din Cartagina şi Roma, din Ninive şi Babilon, până în „vremea Piticului. A Babei Păroase“, până la kilometrul 0, într-un spaţiu degradat, unde urmele tancurilor, ale sângelui devin „miros de mititei şi kebab“, iar „Cei care-au ucis îmbâcsesc televizoarele“. Eul liric respiră cu greu într-un teritoriu maculat, desfăcut în felii de viaţă, în urme ale trecerii lipsite de seninătatea sărbătorească. Substituirea autenticităţii dă naştere unor gravuri coşmareşti, unei privelişti răsturnate dintr-un carnaval derizoriu. Şi aici, planurile apropiate şi cele îndepărtate sunt reconfigurate intertextual: „Acolo unde-am stat şi am plâns e o bandă de-asfalt,/ Pe care trec în viteză maşini, troleibuze;/ Acolo unde prietenii mei au murit e o uşă în aer/ Prin care trecem fără să stăm seară de seară“ (Kilometrul 0).

Cele trei secţiuni ale volumului, Arhipelagul, Micile daruri, După dragoste, stau sub semnul unor lumi care se sting, mistuite în flăcările zădărniciei, pierdute într-un univers al iernii, al încremenirii: „Apoi ne-am născut. Noi. Fiii iernii,/ Ai timpului ros de şoareci şi carii“ (Fiul iernii). Iată cum miturile stereotipe, înveşmântate în faldurile triumfale, suportă o întoarcere pe dos, o recitire din unghiul dezvrăjirii, al spaţiilor imunde străbătute spre indecise redempţiuni: „Dar vie dezgheţul! Chiar dac-ar fi să piară şi trupul şi visul“.

Parabolele alternează cu dramatizări, cu exclamaţii şi enumeraţii, cu repetiţii care descriu adevăratele lecţii de ştergere din memorie a urmelor existenţei. Muzeul devine locul care deconcertează. Departe de a conserva, de a prelungi trecerea, el oferă un spectacol încremenit, un şir de obiecte pe care ochiul le contemplă la dimensiunea lor impersonală. Spaţiu şi timp se oglindesc într-un arhipelag, într-o formă care încearcă să restituie, să menţină, zadarnic, iluzia vieţii. Ironia poetului se împleteşte cu gravitatea, pe un traseu al deşertăciunii: „Regele din Uruk visa să ajungă-n muzeu/ Regele din Ninive, din Assur, din Babilon/ Visa să ajungă-n muzeu. Regele regilor,/ Fiul lui Amon Ra, visa să ajungă-n muzeu/ Caius şi Lucius, Aristotel şi Alexandru/ Visau să ajungă-n muzeu.// Eu am fost în muzeu. Şi nu i-am văzut. Numai fier şi marmură şi aur şi lapis-lazuli./ Pe ei nu i-am văzut. Nu i-am văzut. Nu, nu“ (Într-un muzeu).

Viziunile lui Alexandru Muşina sunt îngheţări apocaliptice urmate de strigăte, de transcrieri pe hârtie, de înregistrări textuale obţinute prin replici ale discipolilor, prin necunoscătoare cuvinte adresate călăuzitorului, celui pregătit pentru un drum soteriologic: „Tu care ne-ai învăţat să facem, să fim,/ Tu, vierme din faţa tablei, limbric de după catedră,/ Umbră a minţilor noastre, ceaţă în suflet…“ (Profesor, profesor…).

Sunt poeme care au un nucleu epic, un fir narativ construit pe mai multe planuri, de la suprafaţă spre adâncime. Capul profetului atins de bâta soldatului se transformă în „picături de creier“. Soarele se arată după tăiere în sala pregătită pentru banchetul măreţ. Ironia poetului este acompaniată de asumarea unei vinovăţii tragice într-un spaţiu camusian, al lipsei de speranţă, al obişnuinţei, al sticlei strălucind la soare pentru o clipă, dincolo de poticnelile unchiului Din, de gesturile lui bufone, caraghioase, adevărat personaj ieşit din timp, sfâşiindu-se, căutând „un rest de tandreţe“.

Poeziile lui Alexandru Muşina au încărcătură ludică şi tragică, recitesc existenţa la dimensiunea ei universală. Proiectând-o grotesc, lăsând firide spre lumină, presărând întuneric într-un orizont în care visul se preschimbă în destrămări absurde, în înstrăinări generatoare de lovituri neaşteptate, de violentări imagistice. Se conturează o lume a stridenţelor, a aşteptărilor zadarnice: „Uneori, după-amiaza,/ Închid uşa la baie, mă aşez pe W.C./ Şi, cu ochii închişi, visez, visez. Nimeni nu bate la uşă,/ Nimeni nu mă întreabă ce fac acolo. Lumea/ E tot mai civilizată: mai fiecare/ Are o budă a sa, curată, în care să viseze (Viaţa e plină de labe triste).

Opacitatea suportă adesea tăietura luminii, deschiderea iluzorie: „Faianţă străveche. Luminând stins. Nepreţuită“. Alteori, fereastra este pragul spre dimineaţă, spre zorii care alungă amintirea unei naşteri vinovate. Regimul nocturn al imaginarului poetic se preschimbă în tablouri care poartă semnele zonelor diurne.

Poetul foloseşte o succesiune de măşti, de la dezabuzare şi resemnare, spre ipostaza triumfătoare, drapată ironic de „rege transparent al dimineţii“. Zgomotul şi furia din primul ciclu se preschimbă în linişte paradisiacă, destrămată totuşi prin intruziuni neaşteptate, din care nu lipsesc: „Camere putrede, dihori negri, cărţi de joc/ Zdrenţuite, miros de sex, de plastic încins şi de fier,/ Puroi şi cretă verzuie, spaimă şi lăcomie, Maşina roşie de tocat/ Plină de pene şi sânge“ (Nu-i Paradisul). Această secţiune a volumului este un imn închinat „zeiţelor ploii de dimineaţă“, a căror prezenţă contrastează cu „lumea noastră obosită“ şi prefigurează ciclul După dragoste, memorabile călătorii într-o lume a strigătului, a gestului tandru, a impudicelor privelişti, a replicilor graţioase sau violente, raţionale sau dezinhibate. De la tonul direct, lipsit de preţiozităţi ridicole, spre apropieri şi desprinderi, spre câteva detalii anatomice, bine temperate, poemele de dragoste ale lui Alexandru Muşina sunt seducătoare şi grave, în imagini care deconspiră, cu tăieturi precise, o trăire voluptuoasă, un gest erotic descompus până la risipirea lui în muzeul deşertăciunii: „Mai îndepărtată, tot mai îndepărtată acea după-amiază,/ În care-am să mă topesc încetul cu încetul/ Privindu-ţi spatele gol, arcuit, puful auriu de pe ceafă,/ În care-am să mă descompun fără speranţă/ Visând la perii cârlionţaţi ai sexului tău“ (Ninive).

Cartea lui Alexandru Muşina este o reîntâlnire cu partea rezistentă a postmodernismului dincolo de mode şi timp, de comparaţii generaţioniste şi de ascendenţa ignorată adesea de orgolii întemeietoare şi vanităţi exclusiviste.