Poet famelic şi vagant, din stirpea lui Rutebeuf şi Villon, Daniel Bănulescu este un nouăzecist mai puţin temperat, căutător al unei retorici neîmblânzite, al unor vocabule demne de prelungi apostaze. Locuitor al unui domeniu întins, al unei Republici Federale purtând numele poetului, autorul volumului de versuri Ce bine e să fii Daniel Bănulescu, Cartea Românească, 2010, reface un teritoriu poetic minimalist şi discursiv, despodobit şi deconcertant, pregătit să arunce în aer bunele maniere, gesturi şi retorici convenţionale. Textele nu sunt noi, dar au putere de seducţie. De la Te voi iubi până la sfârşitul patului, la Balada lui Daniel Bănulescu şi Daniel, Al Rugăciunii, regăsim, la o nouă lectură, forţa şi prospeţimea limbajului, deschiderea acestuia spre tranzitivitate şi spre oralitate. Poemele lui Daniel Bănulescu sfidează stereotipuri cotidiene, iau în răspăr strălucirea de suprafaţă, împing oximoronul spre zone aparent liniştite: „Disperarea bate veselă pasul peste feţele tuturor!“.

Sunt texte spuse şi însoţite de gesturi monotone, desprinse din suferinţa fiinţei periferice, acompaniate de vidul existenţial („Lumea în care trăim pare luminată de la intestinul meu gros“). Cerul şi pământul îşi schimbă locurile carnavalesc, creaţia este o iluzie, devenirea se preschimbă în zădărnicie („Tu să nu suferi că la tot ce facem lucrăm în zadar. Poate Dumnezeul meu ne va ridica la el. Într-o a lui hârtie de ziar“.

Poetul cultivă biografismul, din perspectivă postmodernistă, repetiţia menită să violenteze, un imperfect marcând obsesiv traseul vagantului călător. Nu sunt ocolite textele pregătite să destrame convenienţe, recepări didactice, încremenite, un periplu hermeneutic grotesc („poezie destinată manualelor de literatură“). Nu lipsesc acele zone scatologice ale limbajului, acele subsoluri , semn al comuniunii dintre regimul diurn şi cel nocturn, dintre spirit şi trup, al lumii ca spectacol, ca spaţiu carnavelesc: „Nu, Nu. Decât lumea asta/ Nimic nu-i mai rău./ Într-o noapte/ Am zărit pete de căcat pe sufletul tău“.

Un eu liric dezabuzat traversează aceste poeme plictisite, debusolate, cinice sau răzvrătite, cu imagini expresive care alungă badinajul erotic, răstoarnă echilibrul unei comuniuni afective şi instalează un sentiment de epuizare, de inutilitate a oricărui elan sentimental. O scenă de amor o consumă în deplină tăcere, în deziluzia neaşteptată, ca o cădere dintr-un imperiu al grabei în straturi tenebroase, imunde: „Te dezbraci sub un blues surmenat îţi scoţi bluza/ Faci o grămadă imensă din propriile tale haine/ te caţeri pe versantul lor// Atunci dansezi şi asuzi/ Încordându-te să ajungi odată cu mine/ la gândurile mele cele mai înalte// Acolo unde n-ai să ajungi niciodată/ Acolo unde doar plictiseala regretul tandreţea sau furia pot să ajungă/ Unde mierla nu cântă şi vântul nu bate// Acolo unde tremur eu în hârtie de ziar/ Tuşesc sângerez citesc de pe pielea mea ştirile despre tine vorbesc fără şir/ Tu eşti în norul de muşte care bâzâie deja în jurul fălcilor mele (Duşman al poporului, amant al patriei!).

Ultimele versuri au un aer bacovian prin gesturile abulice ale eului poetic, prin suferinţa ftizicului, amant fără speranţă, caricaturizat din perspectiva unei ipostaze demodate, al unei provocări intertextuale. Nu lipsesc aluziile sociale, corespondenţele dintre eros şi patriotism, în tirade pentru serbări şcolare, în versuri calpe marcând epoci defuncte, dar imprimate dincolo de timp: „Te-am iubit din picioare patrie pe când spărgeam lemne/ Te-am iubit puţin aplecat pe când stivuiam cărămizi/ Pentru coteţele din care urma să latru doar pentru tine“.

Orgolios, poetul rescrie versuri cunoscute, ironic şi, uneori, sentimental („Sunt cel mai furios din oraşul acesta“), înveşmântat în straiele suferinţei, ale tăcerii teatrale, trubadureşti, ale unei balade, specie a genului epic, cu prolog şi epilog, cu o mitologie figurând un fir narativ, o succesiune de trepte, de iniţieri spre un spaţiu al desăvârşirii spirituale.

Lumea prin care a trecut poetul poartă amprenta banalităţii, dezvelind înaintări orgolioase, agresive, revoltate, sau reculegeri înspăimântate, tandre, invocând graţia divină. Ca în orice creaţie epică, spaţiul, timpul, personajele creează atmosfera în care va evolua fiinţa în carne şi oase şi imaginea din oglindă, din pagină, cea care întreţine tensiunea textuală, himera zidului pe care se văd, la fiecare lectură, urmele mâinii, ale unghiei zămislitoare de viziuni: „La 6 ani s-a pogorât asupra mea groaza/ La 7 ani scârba/ Şi la 12 ani nepăsarea“. Ca şi la Mircea Cărtărescu, după spaţiul bibliotecii („Doar cărţile au alura unor nebuni autentici“) este descris Muzeul „Antipa“, spaţiu al încremenirii, prilej de rememorare a unor poveşti de amor, cu replici hazlii, imprevizibile: „Recită-mi ceva din Marx – mi-a spus ea – şopteşte-mi/ Porcării în timp ce facem dragoste“.

O retorică a cotidianului ne întâmpină la tot pasul în textele lui Daniel Bănulescu, încărcate de zone minimaliste, de fragmente ale existenţei dezvrăjite, în care se regăsesc grămezi de gunoaie, autobuze, oameni, bulevarde, cartiere, pahare de alcool, vitrine, lumea lui Mitică trăitor într-un spaţiu bucureştean sufocant, generator de simţiri dureroase, de sunete stranii. Rugăciunea urmează desfrâului, semn al penitenţei, al răzvrătirii omeneşti, al păcatului alăturat redempţiunii divine. Un nimb dostoievskian transpare în mocirla destrăbălării, în infernul cel de toate zilele înrudit cu glasul spânzuraţilor dintr-un amurg de ev mediu, dintr-o baladă sfâşietoare: „Eu mă desfrânez/ Dar cu ultimele puteri caut totuşi să mă târăsc spre Dumnezeul meu/ Tu mă prăvăleşti, / Îmi împleteşti fălcile printre vreascurile pieptului meu şi mă târăşti/ Către Dumnezeul tău“.

Sarcasm şi tandreţe, păcat şi iertare, ironie şi gravitate se ascund în aceste versuri scrise de un nouăzecist care se simte bine în veşmintele sale.