Mainimicul cel de toate zilele

Volumul de versuri al lui Ioan Moldovan, Mainimicul, Ed. Cartea Româneascã, 2010, stã sub semnul privirii ironice, al dezabuzãrii cerebrale, când iluziile s-au stins ºi vremea poetului se rãsuceºte în acorduri derizorii, în spaþii dezgolite ºi dezvrãjite, lãsate în singurãtatea lor tranzitivã, în golul existenþial figurat printr-un substantiv rezumând prãbuºirea, absenþa, gradul zero al cuvintelor. Într-o lume care ºi-a ieºit din matcã, absurdul este adevãrata reþea de comunicare, iar mainimicul devine un simbol al pierderii oricãrui reper transcendent. Jocul înveºmântat în falduri tragice pulseazã în aceste pagini în care miturile se degradeazã, se înstrãineazã, lunecând spre depoetizãrile milenariste, spre o lume a stridenþelor agresive: „Cred cã au crãpat mierlele în plinã iarnã/ la ºase fix de dimineaþã ori de sear/ încep nene sã cânte ca descreieratele/ plouã ninge e cald e frig ele una douã cântã/ ca-n secolul nouãsprezece de odinioarã“ (Mierla, mierlele).

Poemele lui Ioan Moldovan rescriu un traseu liric din ce în ce mai strâns, cu himere risipite ºi cu rãzvrãtiri domolite, reþinute printr-o înþepãturã ironicã, printr-o absurdã imagine decupatã din tabloul contemporan plin de contradicþii. Nu lipsesc semnele deºertãciunii: „Facem ce facem ºi pierim“, nici aluziile blagiene filtrate postmodernist: „Trebuie sã adormim toþi, fãrã vise, fãrã mirãri, fãrã lumini ºi muzici / ca niºte miri aruncând cu inele în ultime ape letale“ (Porumbel).

Textele sunt scurte, creionând suprafeþe poetice din timpuri distincte („am trei stiluri la îndemânã ºi nici un chef“), alternând mici elanuri sentimentale cu ruperi ale ritmului ºi conturarea acelui timp în care „lumea se duce dracului“, iar spaþiile feerice alterneazã cu acelea sordide. Autorul primeºte reproºuri de la mai ºtiutorii poeþi, de la douãmiiºtii implacabili ºi ireverenþioºi, trãieºte din plin dinamica receptãrii, face haz de necaz, braveazã ºi se retrage stoic, privind în tãcere cum „lumea scade lumina scade ºi ea n-am/ pofte de planuri“. Existenþa este mistuitã „de un farmec cumsecade ºi atroce“, poemele fiscale iau locul lecþiilor poetice, iar vechile tehnici nu pot fi uitate cu una cu douã. Nu mai au strãlucirea  de altã datã, dar sunt pãstrate într-un muzeu imaginar alãturi de impudice pulsiuni milenariste: „Nu, n-are cum sã ningã nu poate sã ningã n-are cum/ ninge/ dar pe drum e numai fum/ fumul din cântecul de toamnã al oricui“ (Al oricui). ªi, ca orice „cântec de toamnã“, nu lipsesc nostalgii, clipe de iluminare („ºi aºa mai departe ºi aºa mai departe/ te inspirã cântã barde“), peisaje minimaliste (pãienjeniºul de garaje, pubele, blocuri, obiecte stricate) generatoare de haos, de teritorii dezafectate, în care fiinþa simte cum totul devine „un aparat de fabricat toxine greaþã“, iar lupta crâncenã cu mainimicul defineºte o stare, un mod de supravieþuire: „Vieþuind neglijent pe lângã garaje, de parcã nu li se poate întâmpla nimic rãu / cu eczeme luminiscente/ luminând comorile din pubelã/ câini cãþei cãþeluºe cãþele / grup canin cu domiciliul la bloc/ latrã insomniaci apatici nervoºi/ în misterioasa lor viaþã ºi nu le pasã deloc/ cã venele lor zbârnâinde cântã sub stele/ sub degetele inclemente ale harpistei demente“ (Neglijenþa de-a fi).

Lumea noului mileniu sapã golul, instaleazã demenþa, striveºte idealuri, se extinde monstruos, sufocant: „Azi n-am mai vãzut uli / Iarna noului mileniu are alte pãsãri în cap: Poezia nu mai are înãlþime, trãieºte  într-un regim al absenþei, al vidului, al podului protejând cei doi pantofi ai sinucigaºului sau al „moliilor unui limbaj cum se-aude pierdut“.

ªi acum vocea poetului optzecist se face simþitã, alternând decepþia cu ironia: „Mi-am vãzut visul cu ochii ºi ochii mi i-am vãzut/ cu alþi ochi – ruºinaþi“.
Universul poetic al lui Ioan Moldovan se întunecã treptat, îºi pierde armonia ºi voiciunea, se încarcã dureros cu deziluziile  timpului, cu absurdul copleºitor, semn cã începutul mileniului se confundã cu un sfârºit implacabil: „de începutul mileniului o gãinã cotcodãceºte în iarba seacã“. Poezia se transformã într-o însemnare neutrã, într-o ambarcaþiune: „ce ne va duce pe toþi laolaltã/ în lumea bunã/ care-i ºi lumea cealaltã“ (Coda).

Versul se simte dominat de aura degradatã a mainimicului, de tranzitivitatea exasperantã a existenþei trecute în paginã cu strigãtul ei incisiv, cu stridenþa gesturilor încremenite, întrerupte, a trãirilor abulice.

Cartea lui Ioan Moldovan este îndureratã ºi gravã, ironicã ºi seninã, meditând asupra vieþii ºi poeziei, asupra declinului ºi regenerãrii, dincolo de mode ºi timp, de replieri ºi dislocãri revelatoare: „Ieri m-a sunat un poet sã-mi spunã/ cã-mi mai trimite niºte bani/ a obþinut sponsorizare mai multã decât se aºtepta// În tinereþe într-o vreme îmi propusesem/ sã scriu în secvenþa de trei rânduri/ un fel de ter(n) þine fãrã nicio rigoare// Acum procedez la fel/ doar cã nu mai sunt decât niºte înscenãri/ despre cum îmi trece vremea// În continuare cartofii fierb înainte/ îndatã vor fi fierþi ca lumea voi opri/ focul ºi mã voi duce ºi eu pe-afarã// Unde-i promoroacã acum o promoroacã/ direct de pe creionul meu / cu care azi-noapte am visat chestii“ (De pe creier).