Spaimă, dezgust, ură

Încă din titlul ultimului volum de versuri semnat de Dan Sociu, Pavor nocturn, Ed. Cartea Românească, 2011, pătrundem într-un teritoriu minimalist, într-un spaţiu unde nu se întâmplă nimic, dominat doar de stări transcrise halucinant, obsesiv. Termenul pavor semnifică „o stare de groază provocată de imagini terifiante care apare la copil în timpul somnului“ (vezi Dicţionarul de sinonime). Cele trei cicluri ale cărţii: cu gura uscată de ură, apă de vis, studiu de caz şi pavor nocturn sunt proiecţii ale unor impulsuri desprinse din regimul nocturn al imaginarului, viziuni de unde se încheagă coordonatele acestor fragmente existenţiale desprinse dintr-un infern purtător de spaimă, dezgust, ură. Versurile par scrise cu o mână care a străbătut straturile cele mai adânci ale lumii, cotloanele cele mai obscure din care speranţa este alungată, iar luminile s-au stins pentru totdeauna. Poezia înseamnă, pentru Dan Sociu, absenţa oricărui orizont, retragerea în zona colcăitoare, purtând miasmele nopţii, ale trupurilor descompuse, greaţa cea de toate zilele. Un suprarealism discret brăzdează aceste texte care nu lasă loc seninătăţii ordinii interioare, ci demască, metonimic, suferinţe adânci, destructurări spaţiale, asediul tentacular al vieţii. Poezia este ferită de ornamente şi poartă urmele unui sfârşit necontenit, al unor resturi dintr-un întreg descompus. Tematizând nimicul, golul, poetul presară pretutindeni rămăşiţele unei civilizaţii, ale unei treceri, se întoarce mereu către zonele periferice, incapabile să se răsfrângă într-un centru ordonator. Totul încearcă să capete forme, dar, ca prin farmec, se pulverizează într-o plutire haotică, într-o ţesătură aspră, inospitalieră, într-un labirint de stări tensionate, de renunţări şi căderi asurzitoare: „renunţă la smacuri/ îmbracă-te-n saci/ înăspreşte-te/ fă-te o lege împotriva mea/ fă-ţi casă cu mine/ la casa de amanet/ în duba poliţiei/ la urgenţe/ pe acoperişuri/ printre gunoaie căzute din cer/ goi cu gurile/ cu găurile/ larg deschise/ s-aşteptăm vântul turbat/ care să ne cureţe/ maţele/ culcă-te lângă mine în betonieră/ doi avortoni găsiţi în container/ două hoituri îmbrăţişate în portbagaj“.

Poeziile nu au titlu şi poartă amprenta unor obsesii venite dintr-o zonă interzisă, dintr-o răbufnire absurdă, lipsită de vitalitate, alcătuită din materiale de construcţie, din insecte dezgustătoare, din urlete şi mişcări stridente ca într-o farsă tragică, mişunând de fiinţe infernale. Cuvintele lasă la vedere spaţii închise, sfâşieri nocturne, unghere fetide: „dragoste cu vată-n nări/ dragoste cu bani pe piept“. Viaţa şi moartea nu cunosc limite, trec dintr-una în alta, lipsite de consistenţă, trecând în pagină fără cochetărie sau regie texturală: „vreau să scriu despre tine/ cum ar scrie un câine/ cu faţa-n cearşaf/ prizez linie după linie/ din mirosul tău/ în genunchi/ te văd cum te duci/ în mijlocul străzii/ ca-n mijlocul iadului/ simţi gura mea/ cum te sufocă“.

Versurile lui Dan Sociu sunt izbucniri năvalnice, sufocante, crescute dintr-o materie suferindă (un plâns bacovian se presimte în aceste sunete mortuare ale materiei), dintr-o astenică recitire a universului căruia i s-a extirpat orice semn de vitalitate: „lângă tine mă simt/ tot timpul ca un jeg“.

Fiinţa umilită este dominată de frică („frica gâlgâie-n noi“), de ţipete („toată noaptea am zbierat lângă gară“, de clipe de coşmar („după fiecare anunţ tresărim“). Pururi maculată, depersonalizată, bâjbâind în necunoscut, agitată şi ofensată, ea aparţine unor zone apropiate morţii, redusă la imaginea terifiantă a unui animal jupuit: „te simţi bătută/ faţa ta/ e un drum noaptea printre blocuri/ chiar şi-n zilele bune/ când nu
ne-a scuipat nimeni/ şi ne-am privit“. Un mic semn de tandreţe, ca în teatrul absurd, pâlpâie în această lume aspră, în care gesturile se „brutalizează“, iar înaintarea este o iluzie: „dacă nu te vindecă de tot nu te vindecă deloc/ pedalez printre copaci, mă brutalizez/ să ţin hormonul fericirii la suprafaţă. aş putea trece/ direct prin ei, în mişcările mele fără viitor“. Dereglarea simţurilor din poezia lui Rimbaud are corespondenţă în aceste texte construite pe eşafodajul acestui verb reflexiv („mă brutalizez“). Construind viziuni („vede mărunţişuri, schimbări subtile de lumină“), Dan Sociu porneşte, de la şantierul nocturn din primul ciclu, spre o desfacere a coşmarului în părţi dintr-un vis care se încheagă într-o naraţiune fragilă, un prag între două lumi, un mic tratat de imaginaţie, o pregătire pentru o recitire a visului. Poetul presimte diferenţa între a şti şi a nu şti, între a trăi în mijlocul coşmarului şi a-l construi bucată cu bucată ca pe un text pe care Dan Sociu îl proiectează în ultima secţiune cu un bisturiu bine temperat, rece şi detaşat, într-o sintaxă din care umilinţa şi căderea comunică vizionar: „când intrai seara pe uşă nu mai găseai nimic/ din mine pe canapea în faţa televizorului./ aşa cum atunci ca şi altădată/ nimeni nu intrase pe uşă./ Am fi putut trece unul prin altul, în mişcările noastre fără viitor“.

Poezia intră în pagină lipsită de armura sa glorioasă, transformând nimicul într-o temă minimalistă, îmbrăţişată uneori excesiv, dar cu efecte remarcabile în cartea semnată de Dan Sociu.