Locuitoare a Berlinului cu o bursă de două luni de la Fundaţia Preubische Seehandlung, Nora Iuga alcătuieşte un jurnal de călătorie, Berlinul meu e un monolog, Editura Cartea Românească, 2010, o înregistrare a trăirilor, reacţiilor, impresiilor pe un traseu al plecării sau al revenirii, al trecerii prin oglinzi în care bucăţi din existenţă se adună sau se împrăştie. Apropriindu-şi acest spaţiu, Nora Iuga se pierde în fluxul cotidian, familiar şi reface incandescenţa spiritului berlinez prin incursiuni biografice, aluzii culturale, descrieri, aforisme, scene decupate aşa cum s-au fixat în memorie, proustian, dar şi autentic, în absenţa madlenei generatoare de reveniri involuntare. Nora Iuga reface afectiv un periplu existenţial, renunţând la inhibiţiile turistice şi alegând calea netulburată a textului care notează, exprimă fără ocolişuri acorduri lăuntrice, ecorşeuri, despodobiri expresive şi dureroase. Ai ocazia să fii foarte aproape de chipul autentic al poetului care schimbă locuinţa, peisajul, lumea din jur şi încearcă să treacă pe o altă scenă, să-şi păstreze acea stare distinctă, acel sunet interior care o singularizează într-un orizont care „se perverteşte“, care mimează vocea străinătăţii şi împrumută măşti ale deşertăciunii. Nimic din snobismul turistic, din clişeele unei călătorii, din infatuarea celebrităţii: „Dumnezeule, celebritatea e uneori imposibil de suportat. A venit o ziaristă să-mi ia un interviu pentru un post de radio din România. Râia autohtonă a venit după mine la Berlin. Mi-a adus şi o floare şi, după o înregistrare de zece minute, mi-a vorbit patru ore fără oprire“. Lucidă, pregătită să pătrundă spiritual în straturile succesive ale Berlinului, de la atingeri blânde, epidermice, spre zone de profunzime, Nora Iuga face din acest jurnal o cale de acces spre lumea sa plină de emoţie şi înţelegere, de uimire şi voluptate, de amintiri şi destăinuiri, de aspiraţii necenzurate, aşternute în nuditatea lor expresivă: „Aş vrea să fiu fierbinte ca o vară bucureşteană. Să-mi dau corpul la întors ca un palton uzat a cărui stofă e ca nouă pe partea nepurtată.“

Prin naturaleţe câştigă acest jurnal care vorbeşte despre umilinţă, libertate, despre iniţierea într-un mod de viaţă, celebritate, iubire, despre voluptatea trăirii („Am o lăcomie grozavă să iau cu mine tot ce văd: străzi, case, oameni“). Trupul şi spiritul vor să afle totul, se deschid, intră în dialog cu oamenii, reţin orice ating şi se tem că în curând vor suporta dureroasa despărţire. Fiinţa care scrie redescoperă o dimensiune turistică, o faţă surâzătoare, festivistă şi o latură profundă, adevărată. Ca orice scriitor, Nora Iuga este atrasă de „oraşul cel adevărat“, de acel spaţiu în care se află în compania Hertei Müler sau a lui Oskar Pastior, înfiorându-se de preţuirea celorlalţi, trecând de la emoţie la conştiinţa valorii sale recunoscute de formaţia care i-a facilitat accesul pe piaţa de carte germană. În orice lucru atins, Nora Iuga se lasă copleşită de plăcerea de a locui în universul berlinez. Până şi chibriturile cu care îşi aprinde ţigara lasă urme într-o stare de spirit: „Îmi place enorm să-mi aprind ţigările cu chibrituri din Germania. Sunt vesele şi totdeauna gata să-ţi facă pe plac. Prompte şi prietenoase.“ Sunt şi momente când plăcerea destăinuirii se închide pentru o clipă, fiinţa respinge spaţiul specular al jurnalului: „Azi nu pot să scriu. Nicio bucurie, numai perplexitate“.

Alteori, textul dobândeşte încărcătură erotică, presimte pulsiuni tainice, defulări interioare. Un cititor se prefigurează ca un virtual confesor în aşteptare, pândind cu fervoare şi impudică tresărire ieşirea din textul Norei Iuga: „Mă gândesc că o să citească odată aceste rânduri în limba lui. Eu nu mai am nicio ruşine când scriu, nu am nici scupule. Sunt atât de diferită de cea care se arată. Mă suspectez de ipocrizie. Aş vrea să-mi cunoască toate feţele. Nevoia asta cumplit de erotică de a umple în întregime interiorul cuiva. De a nu mai exista decât în acel întuneric încăpător ca un uter sau ca un mormânt. Ce apropiate sunt aceste două spaţii după care tânjim fără să le cunoaştem. Se suprapun“. Nimic din comodităţile turistice în aceste pagini în care fiinţa rămâne nealterată („vreau să rămân cum sunt! Mă înţeleg foarte bine cu mine!“), ferindu-se de kitschul pliantelor, de ipostaza turistului: „Nu vreau să fiu turist. Vreau să fiu un om oarecare din Berlin. Urăsc planurile. În locul oraşului viu mi se pune sub ochi un cimitir cu sectoare, cu parcele, cu poziţii, cu monumente inventariate. Nu vreau să-mi aleg drumul, vreau să mă aleagă el pe mine“.

Nora Iuga, cu vocea sa autentică, alege tot ceea ce reprezintă viaţa, dincolo de faţa încremenită a oraşului, păstrată ca un muzeu pentru o explorare stereotipă, superficială. Ea scrie şi înregistrează viaţa cea de toate zilele cu oamenii cunoscuţi sau recunoscuţi, cu conştiinţa că aparţine unui alt spaţiu care nu poate fi ocolit sau exclus din modul de viaţă al scriitorului: „Scriu ca să simt că trăiesc…“ Jurnalul Norei Iuga este, ca şi poezia, viaţa însăşi trecută în pagină necruţător, regăsire în preajma spiritelor afine, de la Herta Müler, la Aglaya Veteranyi sau György Dragoman, Joachim Sartorius, „cel mai fin om pe care l-am întâlnit la Berlin“, sau Tobias Wenzel. Fiinţă a „virtuţilor şi păcatelor“, Nora Iuga nu uită de România, „o veche maşină de carne cu cuţitul tocit“, un loc al întoarcerii, al apartenenţei, privit cu înţelegere, fără complexe, ca un traseu inevitabil, acceptat cu resemnare firească, previzibilă, ferită de lamentaţii. Reîntoarcerea nu înseamnă sfârşit, prăbuşire, dimpotrivă, închide o biografie, o viaţă trăită nu de la fereastra vagonului, ci din interior, lăsând în urmă strălucirea Berlinului şi reluând în poezie „acel colţ de Ev Mediu, presat ca o floare a reginei într-o carte de rugăciuni…“ Şi, de aici, o întreagă lume adormită timp de două luni este reînviată ca prin farmec în paginile acestui jurnal care se citeşte cu plăcere şi întregeşte un drum refăcut mereu cu bucuria confesiunii şi a introspecţiei autentice. Călătoria Norei Iuga purifică, filtrează senzaţii („îţi vine să te bucuri şi să verşi în acelaşi timp“), descoperă eternitatea „la modul epidermic“, iubirea („pe stradă îmi zâmbesc doi bărbaţi“), iluzia („Îi întind mâna, e aşa de fericit, ştiu că se va gândi toată ziua la mine“).

Himera poeziei transpare în acest jurnal în care fiinţa se simte „mai liberă, mai naturală, mai anonimă“.