S-a schimbat ceva în poezia lui Constantin Abăluţă, acum, la „vârsta a treia“? O întrebare la care poetul încearcă să răspundă într-o „postfaţă“ la volumul Nu eu dar nici altcineva, Editura Charmides, 2011. Câteva propoziţii prind un contur, un unghi, un început de portret, de autoportret, un fragment dintr-un şir de fragmente, de realitate imediată. Poetul, retras într-un teritoriu monoton, lipsit de spectacolul gloriei, de gesturi întemeietoare, cuibărit în spaţiul său despodobit, pulverizat în tonuri ceţoase, în griuri obsedante, nu face decât să dezvăluie „câteva momente de vârf ale lumii din tine“, o „explozie totală a simţurilor, schije de litere“.

Lapidare, aceste texte rescriu aceleaşi deziluzii cu resemnarea fiinţei lucide ipostaziate în fiecare imagine care se reface şi apoi se stinge într-o irepresibilă curgere, în vacuitatea cotidiană. Poate nu acestea sunt cele mai bune poeme ale lui Constantin Abăluţă scrise cu dezabuzare, dar şi cu o urmă nostalgică, poate nu acestea sunt liniile definitorii ale unui spirit bacovian, familiarizat cu deambulări stranii, cu gesturi groteşti, semne ale golului existenţial. Dar aceste versuri au o vibraţie distinctă, o apropiere a decorului de un traseu interior. Puţinele cuvinte traduc fragilitatea, absenţa, un orizont din care triumfătoarea larmă face loc murmurului, dialogului din ce în ce mai rece: „De luni de zile în cutia poştală/ găsesc doar viespi şi omizi/ azi am găsit o frunză/ încă un prieten pierdut// atâtea cărţi în bibliotecă/ atât frig prin odăi/ prea puţine cuvinte în inimă/ şi chiar şi-acelea/ cui să le spui?// sunt bolnav ca un lac fără copaci împrejur“ (Lac).

De fapt, apa este un element esenţial al acestui volum şi poartă încărcătura confesivă a existenţei mistuite de trecerea timpului, dar şi ţesătura speculară, vocea lăuntrică îndepărtându-se, însingurându-se. Spaţiu al morţii şi al vieţii, al recluziunii dar şi al eternului început, apa rescrie existenţa, îi oferă deschiderea călătoriei sau închiderea agonică. Eul liric încearcă să redescopere o lume dispărută, o epavă reconstituind cu greu forma iniţială: „pe unde vor mai fi fiind/ străduţele de pe malul mării“, „merităm aşadar să murim/ în râul ce trece prin mijlocul/ lacului Ohrid“, „ploi tremurate pe suprafaţa lacului“, „stadionul îl voi umple cu apă şi cu peştişori“, „prietenul meu/ care s-a înecat în mare“.

Existenţa se goleşte de sens, dimineţile sunt „ca nişte persoane insignifiante“, liniştea pustietoare destramă orice iluzie, orice elan, orice proiecţie. O retragere mistuie totul, descompune, dezvrăjeşte, înstrăinează, aruncă o lumină crudă, impudică, o vedere tulburătoare, un vertij straniu: „Mă scol noaptea şi mă duc la baie/ cât urinez privesc pe geamul mat/ mişcându-se umbrele copacilor/ e-o linişte ca la ţară/ mai am cîţiva ani de trăit/ n-am copii şi mă-ntristează gândul/ că o să las umbrele mişcătoare/ şi liniştea asta ca la ţară/ pe mîini străine (Pe mîini străine).

Poemele lui Constantin Abăluţă au un fir narativ, sunt mici „întâmplări“ cu insecte, plante, animale: fluturele, pisica, lăstarul. Se petrec lucruri neobişnuite ochiului nefamiliarizat cu acest traseu poetic lipsit de strălucire, cu un veşmânt simplu, cu o structură apropiată de însemnarea neutră, lapidară, silenţioasă şi discretă ca o taină păstrată în tăcere, închisă cu un lacăt pe care s-au aşezat „fluturele roşu“, reverenţios, zvârlind „în chip de salut puţină pulbere colorată“. Din acest unghi închis în sine, oglindindu-se în propria lui monotonie, eul poetic se ipostaziază într-un „lăstar“, semn al autoreflexivităţii: „Mi se spune că sunt prea nervos aşa e/ sunt supărat pe viaţa asta de rahat/ aşa că mă retrag în pivniţă/ lângă lăstarul verde/alburiu/ lung de cîţiva metri/ al unui cartof rămas de astă iarnă/ prin vreun ungher// în lumina săracă a ferestruicii/ stau lângă liana verzuie/ ca lângă un prieten“ (Lăstarul).

Relaţia viaţă-moarte transpare în câteva imagini prin care se „întemeiază“ o punte între două lumi, un prag al disoluţiei şi al nostalgiei, al năruirii aurorale. Un mister existenţial este privit prin prisma unei deplasări în registru epic. Suntem departe, totuşi, de universul neutru, metonimic, fără atribuire de sens, despovărat de o ţinută alegorică. Construcţia unor poeme anulează nivelul consemnării de gradul zero şi lasă deschisă trapa prin care intră un fior euristic, blagian: „O pisică/ s-a plimbat cândva în jurul casei mele/ întipărindu-şi labele-n beton/ asta a fost cu mult timp înainte/ ca tata s-o fi cunoscut pe mama// uneori după ploaie/ privind în urmele pline de apă/ îmi pare că surprind sclipirile/ a tot ce nu voi mai apuca să trăiesc“ (Pisica întemeietoare).

Dacă al doilea ciclu reproduce titlul volumului, primul ciclu se intitulează Gravitaţia din clasele primare şi este alcătuit din aceleaşi elemente definitorii liricii lui Constantin Abăluţă: odaia, fereastra, perdeaua, telefonul, strada, oglinda, uşa. Sunt obiectele aparţinând vieţii cotidiene, lumea acelor „mici nimicuri“ care împresoară fiinţa. Alături de elementele concrete, poetul trece dincolo, presimte golul, neantul: „Într-o zi n-a mai vrut să se ducă la serviciu. / A rămas acasă şi-a urmărit ziua-ntreagă pisica./ Fiecare mişcare de-a ei îi părea nouă,/ cum n-o mai văzuse până acum“ (Neantul). Suntem în plin absurd, când fiinţa încearcă să spargă stereotipia, să se revolte, să ia totul de la început, camusian, sisific. Să observe, să descopere, să ia viaţa pe cont propriu. Să simtă altfel, împrumutând masca unei broaşte ţestoase, prietena „fidelă şi aproape oarbă/ bâjbâind printre teancurile de cărţi de pe podele/ cu credinţa nestrămutată/ că va ajunge undeva“ (Fericirea).

Şi nici dibăcia lui Ahile sau eroismul lui Ghilgameş n-ar putea să întreacă acest sentiment poetic, grav, acest sunet venit din adâncuri ce se instalează în cartea lui Constantin Abăluţă în clipa în care moartea lui Luci, prietenul din copilărie, destramă totul, întunecă fiinţa din oglindă: „A murit Luci/ prietenul meu din copilărie/ cel cu care am inventat un telefon original/ întinzând un dublu fir între fereastra mea/ şi teiul din curtea lui/ trimiţându-ne pe el dus-întors bileţele/ exact aşa cum se manevrează o perdea// perdea care s-a tras acum definitiv/ Luci nu mai stă pe crăcana cea mare a teiului/ nu mai trimite nici un bileţel/ dar eu cu faţa lipită de geam/ continui să născocesc mesaje/ cât îmi va fi dat să am o fereastră// şi să văd teiul înalt/ cum face gesturi pe câteva străzi“ (Teiul şi ferestra).

Teiul, fereastra şi broasca ţestoasă refac afectiv o biografie interioară şi poartă semnele poeziei grave, dincolo de convenţii ipocrite.