Este maşina de scris un obiect poetic, un prim pas spre înstrăinarea cuvintelor, spre desfacerea lor de un spaţiu familiar? Viaţa transcrisă printr-un intermediar, filtrată într-o dactilogramă, acolo, pe tastatura unui mecanism ciudat, suprarealist, scandalizează sau linişteşte, păstrează sau pierde? Şi maşina de scris intră, treptat, într-un regim netulburat, cântată, alături de alte obiecte aparent incompatibile cu limbajul poetic. Transfigurată, ea se proiectează, în imaginarul liric, printre „afinităţile selective“, printre acele embleme ale modernităţii şi postmodernităţii. Universul pornit de pe tastatura acestei fragile unelte nu este cu nimic mai prejos decât cel trecut prin retorta mâinii, prin fibrele purtătoare de sens ale urmei caligrafiate. Dacă Şerban Foarţă vede în acest mecanism „treptele unor străvechi lăcaşuri, suite anevoie în genunchi“ (vezi Afinităţi selective, Cartea Românească, 1980), o înscriere a maşinii de scris într-o reţea mitologică, într-un muzeu livresc, borgesian, manierist, ce se întâmplă cu existenţa faţă în faţă cu singurătatea, cu tot ceea ce descinde de pe facebook? Raportată la poezia maşinii de scris, spaţiul virtual pare lipsit de virtuţi poetice, generând doar angoasă şi singurătate.

Dan Mircea Cipariu în Singurătatea vine pe facebook (Ed. Tracus Arte, 2012) aduce tot alaiul de locuri comune, conectate la o reţea de trăiri într-un teritoriu din care profunzimea dispare treptat. O viaţă la mâna a doua, stereotipă şi strălucitoare, derizorie şi evanescentă precum lumina firmelor revărsată peste o existenţă uniformizată: „poezia e pe facebook/ în second life/ pune atâtea şi atâtea singurătăţi la vedere/ la atac/ la nevoie de celălalt“ (scrisoarea a IX-a). Uneori, prea demonstrativ, poetul traversează spaţiul iluziilor pierdute, al realităţii descompuse până la nerecunoaştere, până la o lume de spaime, sfâşietoare în visul ei purificator.

Despre singurătate vorbeşte poetul, despre gura de aer pentru supravieţuire, despre ipocritul cititor de altădată păstrat ca într-un album, fiindcă acum, pe facebook, se întâlnesc toate dezamăgirile şi aceeaşi lipsă de siguranţă porneşte de pe toate ecranele, în acordurile tastaturilor gata să se izoleze „de lumea reală şi zgomotoasă“. Fiecare cu singurătatea sa, pare să spună aceste versuri în care sintagme şi vocabule, precum „reţea de socializare“, „statistică“, „specialităţi vegetariene“, „fotograme“, „linişte şi bunăstare sufletească“ sună dezolant şi exprimă mediocritatea cea de toate zilele, existenţa trăită într-o lume de carton, departe de autenticitatea lipsită de automatisme, de entropice răsfrângeri. Iată cum se scurg, într-o înşiruire previzibilă, informaţii răsunătoare şi derizorii, înlănţuiri cenuşii de locuri comune, de lozinci agresive, orbitoare: „prietenii din reţea/ îmi scriu/ despre lupta lor cu prezentul/ despre distributivism/ legalizarea consumului de droguri/ moartea capitalismului/ despre căderea bursei/ eliberarea tibetului/ legalizarea prostituţiei“ etc. (facebook dreams (XVI)).

Dincolo de această lume, în care poezia „e tot mai mult adrenalină şi spaimă“, ieşirea eminesciană în câmp, vremea fugii din faţa monitorului înseamnă detaşare ironică şi sentimentală, prea tranşant însă exprimată poetic: „e vremea să fug din faţa monitorului/ şi să-mi las sufletul printre instrumente de scris// sâmbătă după-amiază am decretat o lume fără net şi prieteni virtuali“.

Poezia lui Dan Mircea Cipariu suferă, uneori, un previzibil declin, devenind o construcţie multiplicată la nesfârşit, un monoton negru pe alb: „privesc hipnotizat la cireşul alb din faţa casei/ degetele lui lungi şi îmbătrânite îmi par tot mai mult o cruce răcoroasă/ un loc de multiplicat liniştea/ într-o mare de uşi închise“ (facebook dreams (XVI)).

Poetul poate atinge şi taste mai mult înclinate spre metafora construită riguros, ferită de învecinări trădătoare, facile, de prozaice insule tranzitive în exces, retorice, ferite de comentarii fragile.

Când ştie să găsească spaţiul revelator, Dan Mircea Cipariu devine un poet autentic: „sfârşitul îmi dă de mâncare/ se poartă din ce în ce mai bine/ cu mine/ cu tine// acum e atâta linişte/ singurătatea mângâie câini şi pisici“ (facebook dreams (XIX)). Ultimul vers se integrează pe deplin temei volumului şi nu menţine atmosfera de singurătate declarativ, ci expresiv. Este deasupra multor texte care transmit ideea de singurătate trâmbiţată de la tribună, ostentativ, strident.

Printr-o hiperbolă bine plasată, susţinută la nivelul repetiţiei, planul mesajelor de singurătate se regăseşte în univers, într-o trăire colectivă, într-un strigăt ameninţător: „toată lumea a dat like/ toată lumea a comentat pro şi contra/ toată lumea a dat vestea mai departe// apoi monitorul a fost invadat de zeci şi sute şi mii de inimi/ în haine de singurătate/ în haine curate şi strâmte“ (scrisoarea a XV-a).

O poezie de dragoste poate fi reţinută prin discreţia liniilor, prin câteva versuri care se sustrag întregului, dar şi tonului prea elocvent din alte texte: „camera mea e o cameră de trecere/ camera mea e un alfabet de umbre/ camera mea e o stradă de iulie toropitor în care se afundă pantofi cu toc cui/ şi sandale romane// te ating/ în cele cinci puncte perfecte.“ (facebook dreams (XV)). În rest, poemul conţine platitudini: „paradis promis“, „atingeri secrete“, „explozii solare“.

Conştient că trebuie să respecte anumite rigori: „mă feresc de sentimente şi totuşi scriu cu seninătate“, poetul evoluează parcă deliberat într-un teritoriu al singurătăţii care poate fi explorat cu unelte mai puţin didactice. Deşi este invocat spiritul lui Paul Valéry, lipseşte tendinţa de a restrânge unduirea mării în strălucirea împietrită a cuvintelor. Versurile lui Dan Mircea Cipariu ar avea de câştigat prin înlocuirea monitorului cu oglinda lui Mallarmé sau prin reflectarea în propria artă poetică transmisă la suprafaţă, declarativ: „din amintiri şi spaime/ scot la iveală/ gânduri devoratoare/ încremenite în lavă/ atinse de suflul unui asteriod, egotic// călăi şi victime/ într-un cimitir marin al creierului meu“ (facebook dreams (XX)).

Singurătatea vine pe facebook este un volum inegal, cu câteva reuşite acoperite de lava unei retorici demonstrative.