Urmele livreşti ale lui Ştefan Pelmuş

Apariţia albumului dedicat pictorului Ştefan Pelmuş, într-un proiect editorial conceput de Bogdan Pelmuş şi dus la bun sfârşit de editura Canal Arte, poate fi considerat, dacă nu o excepţie în peisajul cultural românesc, oricum, o întâmplare fericită care readuce în actualitate personalitatea artistului. Lucrarea urmăreşte prezentarea etapelor parcurse în cei peste treizeci şi cinci de ani de creaţie, perioadă în care, în ciuda unor percepţii precum aceea că amprenta sa stilistică ar fi preponderent aceeaşi, putem sesiza coerenţa şi evoluţia acestui parcurs atât de bine conturat. Volumul are la bază identificarea punctuală a trei etape distincte în dezvoltarea creaţiei sale: Perioada studenţiei, Perioada 1970-1993 şi Perioada 1993-2013. Există un capitol aparte, Obiectele lui Pelmuş, care, cronologic, aparţin ultimei perioade de creaţie. Sunt binevenite asemenea precizări în privinţa creaţiei sale din mai multe perspective: aceea a percepţiei pe care artistul o are în raport cu evoluţia propriei sale opere, a sesizării celor care îi studiază creaţia, în legătură cu momentele când trebuie urmărite trans­formările stilistice sau poate de natură conceptuală ale universului său artistic şi, nu în ultimul rând, în modul cum acest univers îşi păstrează coerenţa de la o etapă la alta.

Albumul este însoţit de o serie de texte critice, selectate, mai mult sau mai puţin inspirat, printre care trebuie remarcate cele scrise de regretaţii Horia Horşia, Radu Ionescu, precum şi cele ale lui Cornel Radu Cons­tantinescu, Corneliu Antim, Ileana Pintilie, Tudor Octavian. Un loc aparte, în acest spaţiu dedicat criticii, îl ocupă analiza pe care poetul Ion Mureşan o face picturii lui Pelmuş, precum şi interviul consistent realizat cu artistul de către Theodor Redlow, în anii optzeci.

La intersecţia dintre aceste imagini cu o amprentă atât de personală şi textele critice pe care le-a generat rămâne întotdeauna ceva, încă nespus, fapt pentru care Ştefan Pelmuş este greu de încadrat în tiparele artei româneşti contemporane. Fiecare dintre textele reproduse încearcă să surprindă esenţa aceleiaşi realităţi care, în pofida unei aparente deschideri, se lasă greu cuprinsă în cuvinte.

În veşnica sa căutare de corespondenţe, critica semnalează afinităţi variate ale picturii sale cu arta egipteană, cu suprarealismul, cu pictura icoanelor pe sticlă, cu Bosch şi multe altele. Toate aceste demersuri teoretice conţin multiple elemente de originalitate deschizând noi căi de a vedea şi înţelege imaginea. Este apanajul acestui limbaj care, deşi operează cu un inventar relativ restrâns de semne, le conferă acestora o asemenea încărcătură semantică încât pot să genereze o diversitate de mesaje. În acest sens consider relevantă o mărturisire a artistului, reprodusă în carte: „Simbolurile mele dialoghează ca nişte personaje de teatru: copacul, pâinea, peştele (care simbolizează trecerea în linişte), ceasul, scaiul... În fiecare tablou de-al meu dau noi semnificaţii şi mesaje acestor simboluri. Este un dialog între simboluri care se poate citi ca un manuscris.” Ştefan Pelmuş elaborează în lucrările sale scenarii reale de auto-evadare, de ecranare în faţa unei realităţi pe care nu o acceptă decât în transfigurările ei simbolice. Privindu-i din această perspectivă universul, putem percepe mai uşor interesul său pentru acest tip de registru imagistic, destul de restrâns, dar populat cu elemente cunoscute în diverse arii culturale pe care sensibilitatea sa de natură poetică le investeşte cu o semantică proprie, de fiecare dată alta, aşa cum mărturiseşte.   

Meritoriu prin materialul vizual pe care îl pune la dispoziţia iubitorului de artă, adesea şi prin calitatea analizelor asupra creaţiei sale şi, nu în ultimul rând, prin performanţele tehnice ale editurii, volumul dedicat creaţiei lui Ştefan Pelmuş este un instrument important de evaluare a artistului. Lansarea oficială a albumului a avut loc pe 29 ianuarie la Anticariatul Unu, într-o atmosferă caldă, mozaicată, atât de proprie imaginilor produse de Pelmuş, deşi acestea lipseau. Ele au fost suplinite de scenografia specifică locului: cărţi, tablouri, mobilă veche.