Am preluat cuvântul inventat de Roland Barthes considerând că esenţializează, în mod optim, cel mai recent proiect vizual imaginat de Viorel Penişoară-Stegaru la Craiova, Visual eclectic show. Artistul a realizat o serie de manifestări, în preajma zilei sale de naştere, în patru locaţii diferite (Pensiunea Carmelita, Sala Arta 2, Galeria Arta, Muzeul Olteniei), într-un interval de două săptămâni. Fundalul aniversar a fost doar pretextul manifestărilor al căror concept general l-a constituit incizia pe care artistul a realizat-o în propriul ţesut biografic. Surprinderea elementelor de istorie personală în contextul larg al istoriei mari, prin intermediul mai multor forme artistice (obiect, colaj, instalaţie), dar mai ales grafice justifică împrumutul termenului barthesian. Biografemele lui Viorel Penişoară-Stegaru reprezintă esenţa unor elemente biografice transpuse în cheia sensibilităţii sale artistice. Nu l-am întrebat pe artist dacă este vorba de un gest narcisist, mi-ar face plăcere să cred că da, pentru că un creator trebuie să-şi hrănească orgoliul. Modestia e doar o coajă, o convenţie în relaţiile sociale care nu a stimulat însă niciodată performanţa. Mizez pe această premisă, incitat de propunerile vizuale ale celor patru manifestări al căror ax central îl identific în atitudinea protestatară promovată de ciclul Nopţile Europei, dar şi de alte lucrări cu acelaşi mesaj precum: Liberty, Paradisul îngerilor, Jos burghezii!, Trei ceasuri rele şi altele. Este o atitudine socială, politică şi morală asumată, generată nu de apetitul contemporan în demistificarea extremismelor sau a exceselor de autoritate indiferent de forma lor de manifestare cotidiană, ci de o experienţă personală, traumatizantă în raport cu regimul comunist. Mă îndoiesc însă că artistul a îmbrăţişat acest demers doar ca pe o formă terapeutică de exorcizare a răului prin artă, pentru că în privinţa detaliilor biografice Viorel Penişoară-Stegaru a fost întotdeauna rezervat. Încărcătura memorială aduce însă un plus de autenticitate acestor lucrări/ mărturii vizuale cu dominantă grafică (zonă în care am considerat întotdeauna că este unul dintre cei mai importanţi desenatori români), generând o resemantizare a întregii creaţii din perspectiva identităţii sale biografice.

Autoportretele (Portrete cu cărţi de vizită, Autoportret cu bani de casă, Autoportret, dar mai ales instalaţia Eu nu sunt un clown, pe care o consider una dintre piesele emblematice ale proiectului), prin încărcătura lor autoreferenţială, conturează imaginea interioară a artistului cu fluxurile şi refluxurile unei existenţe bogate, traversată de multă durere, dar şi stăpânire de sine, păstrând întotdeauna o privire senină asupra lumii şi a tarelor ei.

Deşi au un pronunţat caracter autobiografic, lucrările se detaşează de amănuntele identitare concentrându-şi mesajul pe denunţarea elementelor care au provocat cataclismele europene şi mondiale din secolul trecut. Acest tip de cercetare arheologică, în cod etic, a fenomenului este importantă pentru că putem percepe, într-o formă coerentă şi originală, cum teorii extremiste, utopic mistificatoare au putut fi materializate timp de mai bine de o jumătate de secol într-unul dintre cele mai civilizate spaţii ale omenirii, Europa. În acest sens, propunerile sale vizuale, prin incisivitatea cu care sunt imaginate, provoacă la reflecţie asupra cauzalităţilor ce au putut determina un asemenea „somn al raţiunii” atât de greu explicabil din perspectiva contemporaneităţii.

Una dintre preocupările centrale ale întregului parcurs expoziţional este aceea de a impune, discret, un anume palier de abordare nuanţată, fără soluţii şi verdicte tranşante, dar cu apetenţă pentru descrieri punctuale, cu trimiteri mai mult aluziv-metaforice la detalii biografice, ca în cazul lucrării Tabelul periodic al elementelor lui VPS.

Artistul devine un istoriograf sau, mai curând, un mărturisitor discret al istoriei mari şi al propriei existenţe, pe care încearcă să şi-o lămurească sieşi şi nouă prin intermediul unui parcurs vizual dens, dar nu apăsător. O „lectură” incitantă pentru cei familiarizaţi cu imaginea livrată în tipare narative, digerabilă însă şi de contemporaneitate care, în excesul său de autentificare, încearcă să relativizeze rolul poveştii în artă, al armoniei sentimentale – formulă exersată de secole.

Opţiunea lui Viorel Penişoară-Stegaru pentru canonul postmodernităţii se opreşte însă la acest nivel de percepţie formală, a structurilor de exprimare vizuală: obiect, instalaţie, colaj, asumate firesc şi datorită îndelungatei sale cariere de scenograf. Văzându-i însă lucrările, este greu să nu remarci implicarea afectivă, fie în diapazon dramatic sau ironic, adesea autoironic, pe care o respiră fiecare dintre imaginile sale. Ele sunt produsul unei estetici pentru care povestea contează, chiar şi explicaţiile lapidare din titlurile date de artist sunt suficiente pentru a stârni reverii sau combustii reflexive. La nivelul desenului, implicarea este şi mai evidentă datorită expresivităţii liniei, a forţei pe care o imprimă ductului care curge spontan şi dinamic.

Profilul său vizual se reconfigurează acum pe temeiul vechilor şi îndelung exersatelor sale aptitudini plastice, datorită cărora şi-a câştigat o binemeritată reputaţie, nu doar pe plan naţional, dar şi pe această nouă perspectivă, convingătoare, formulată pe coordonatele zeitgeist-ului actual.

Retrospectiva Viorel Penişoară-Stegaru are meritul de a restitui un segment important al operei sale, recuperată chiar de artist din arhivă, pentru a descoperi portretul unui creator dinamic, inovator, ancorat în societatea al cărei martor este de peste o jumătate de secol.

Regret însă că lipseşte acestui proiect un catalog/ album care să-i sintetizeze profilul acum, în această etapă de dezvoltare a sa pe care o consider, în ansamblu, şi cea mai incitantă.