Cea mai recentă expoziţie a Marijanei şi a lui Relu Biţulescu, deschisă la Galeria Orizont din Bucureşti, mi-a creat sentimentul reconfortant al unei blânde întoarceri în timp. Deşi nu ar trebui mărturisite asemenea avataruri sentimentale, ştiu că pregnanţa senzaţiei de care m-am lăsat copleşit a fost generată de melancolia reîntâlnirii acestui redutabil cuplu de artişti într-un loc uitat şi cu uimire redescoperit. Galeria Simeza era în perioada anilor ’70, ’80, a secolului trecut, un loc elitist unde întotdeauna vedeai expoziţii, cel puţin bune. Lucrurile s-au mai schimbat odată cu trecerea timpului, dar şi a normelor, a gustului, a exigenţelor admiterii în facultăţile de profil şi, mai ales, a lipsei acute de investiţii într-un spaţiu care a fost emblematic pentru arta românească datorită poziţiei sale foarte vizibile, „pe Magheru”. Pentru moment, locul pare învins şi doar evenimente ca acesta îl mai readuc din când în când la viaţă. Propunerile vizuale de tapiserie, colaj textil şi pictură a binomului artistic Relu&Marijana mizează pe poveste, emoţie, meşteşug şi cultură, elemente ieşite temporar din zona de interes a artelor vizuale. Nu ştiu dacă aceste „ingrediente” ale imaginii sunt o problemă de apartenenţă la o generaţie, poate, mai curând, e vorba de structura interioară a fiecăruia, indiferent de vârstă, dar nu şi de educaţie sau de trend. Calitatea tehnică, strict manufacturieră a creaţiei, indiferent de ce parte a baricadei ne situăm, autor sau degustător de artă, rămâne încă un element important de evaluare „palpabilă” în artă. În acest sens, expoziţia Între lumi este o propunere vizuală interesată şi interesantă, de raportare a contemporaneităţii la un „timp eroic”, a cărui strălucire seculară poate fi luată drept model.

Tapiseriile în haute lisse ale Marijanei Biţulescu cristalizează cu pregnanţă acest caracter indus al proiectului tocmai datorită tehnicilor speciale de realizare a lucrărilor, dar şi a imaginilor create: Infanta şi câinele negru, Buna Vestire, Toscana, Construcţie.

Mai apropiate de fenomenul contemporan sunt seria colajelor textile de genul: Personaj-Adam?, Spirală, Punct roşu/ fond negru, Arc pătrat, Compoziţie în roşu şi verde unde diversitatea materialelor folosite dinamizează ansamblul generând expresivitatea fiecărei piese în parte. Integrarea unor elemente autentice, de factură populară, în afara rolului lor de potenţator al compoziţie au calitatea de a cristaliza raporturile dintre lumile trecute, al căror exponent sunt, şi cea actuală, atât la nivel semantic, cât şi din punct de vedere conceptual.

În ceea ce-l priveşte pe Relu Biţulescu, Mihai Plămădeală afirma, în textul principal din elegantul catalog ce însoţeşte expoziţia, că pentru munca sa artistică: „… nu există, în România şi în lume, o terminologie de specialitate consacrată. Acest fapt defineşte caracterul de unicat al lucrărilor sale, întotdeauna compozite, neconvenţionale, experimentale, care pot fi interpretate drept asamblaje, picto-obiecte sau chiar instalaţii.” Deşi identificată cu acuitate morfologia „obiectelor” sale, nu pot să-mi reprim impresia copleşitoare pe care o încerc în faţa lucrărilor care, în ciuda diversităţii formulelor de expresie sunt, în primul rând, pictură. Primul impact este atât de puternic inclusiv datorită dimensiunilor miniaturale încât abia ulterior desluşeşti elementele de manufactură artistică din care sunt compuse. Este o muncă de orfevru pe care însă Relu Biţulescu nu şi-o asumă din perspectiva afirmării orgolioase a manualităţii, ci pentru a avea certitudinea unei corecte receptări a mesajului său de o caldă umanitate şi abia ulterior, în subtext, poţi descifra componenta ironică (Infanta 3, Eva, Diva 3), uneori autoironică (Adam şi Eva 2), a imaginii.

Spiritul pe care îl emană portretele şi chiar peisajele – mă gândesc în mod special la Veneţia inundată sau Templul din Pădurea de Aramă – este cel masculin, în ciuda faptului că multe dintre portrete sunt feminine. Cele masculine sunt însă reperele sale intelectual-morale şi artistice: Will (Shakespeare), Cervantes (Miguel) şi Damian (Horia) tutelate, ca şi artistul de altfel, de chipul lui Adam care muşcă dintr-un măr verde – relaţie cromatică admirabil dozată între cele doua culori: albastru – primară şi verde – secundară (Mărul lui Adam).

Deşi cu o aparenţă fragilă, picturile sale obiect respiră un aer încărcat de masculinitate pentru a împlini parcă sensibilitatea pieselor textile ale Marijanei, mult mai impunătoare ca dimensiune. Un efect mai curând întâmplător care însă, în ceea ce mă priveşte, îmi dă impresia că proiectul, în ansamblul său, este o simbioză a celor două elemente contraste şi totuşi complementare, Yin şi Yang, tapiserie versus pictură.

Fiecare dintre piesele expuse, atent compuse din detalii uneori revelatoare, deliberat concepute, au forţa de a surprinde atât la nivelul materialelor folosite (placa de alamă a suportului pictural, ţesătura, calitatea materialelor folosite pentru colajele picturale şi textile, a felului atent în care sunt aşezate în ansamblu), cât şi a imaginii ca produs final.

Refuzând mimetismul facil al unui main strem, în fapt, greu de definit, cei doi artişti simt nevoia de experimentare şi o fac în acord cu intuiţiile personale, creând imagini care în aparenţa lor marginală se dovedesc a fi de o actualitate autentică, bine individualizată în spaţiul vizual contemporan românesc.