Cea mai recentă expoziţie deschisă la Galeria „Arta” din Craiova este rezultatul unei întâlniri prieteneşti provocată de Emil Bănuţi vara trecută, la casa sa de vacanţă din satul Ponoarele, judeţul Mehedinţi, loc recunoscut pentru formele sale carstice unice în Europa. Deşi nu a fost hotărâtă iniţial o temă a întâlnirii artistice, aceasta a fost aleasă aproape instantaneu, atunci când artiştii au văzut una dintre atracţiile zonei: „Podul lui Dumnezeu” sau „Podul natural”, cum i se mai spune. Format prin prăbuşirea peretelui superior al unei peşteri, podul se impune în peisaj prin masivitatea şi înălţimea sa, fiind o uriaşă arcadă de piatră peste care trece şoseaua dinspre Baia de Aramă spre Drobeta Turnu Severin, traversând Valea Pragului.

Pretextul şi tema fiind stabilite, publicul este invitat să participe la o poveste ilustrată, unde, în esenţă, este vorba despre „infidelităţile receptării” realităţii, după cum inspirat denumea Eugen Negrici ecartul dintre ceea ce vede artistul şi ceea ce transmite creaţia sa. Vizitatorul poate să urmărească cum este filtrat acest concept de realitate, modul în care acelaşi motiv „traduce” sinele fiecăruia dintre cei patru participanţi la proiect, în creaţii vizuale distincte.

Mihail Trifan, unul dintre cei mai avizi cercetători ai spaţiului vizual din câţi cunosc, este preocupat de experiment şi devine autist la tot ce depăşeşte graniţa artei şi a propriei sale interiorităţii. El îşi asumă tema prin prisma lucrurilor colecţionate de la faţa locului: pietre, crengi, pământ, pe care le resemnatizează după criterii exclusiv estetice. Jocul şi febra experimentală a demersului artistic surprind şi definesc structura sa expansivă. Această trăsătură poate fi observată în toate etapele creatoare, încă de la debut, când se concentra pe pictură, practicând un fovism subtil şi rafinat. Pictura era pentru el mai puţină natură recognoscibilă şi mai mult stare – o formă de existenţă care vieţuieşte prin legile proprii ale artei, suficientă sieşi. Acelaşi cod guvernează şi vizualitatea actuală, unde dominantele universului său sunt obiectele, instalaţiile, performace-urile.

Cătălin Solcan propune investigaţia motivului filtrat prin sinele propriu. Artistul porneşte de la realitatea spectaculoasă a spaţiului pe care s-au concentrat (Podul) pentru a o transpune nu ca pe o primă impresie, la faţa locului, ci, ulterior, în liniştea atelierului. Relaţia sa cu natura se petrece prin filtrul unei sensibilităţi ale cărei repere se raportează la spaţiul virtual. Pictorul nu transformă realitatea, nu o compune în raport cu starea sau structura sa interioară, o redă mediat ca şi când ar fi în faţa unui ecran prin care nu transpar sentimentele. Interesante sunt cele două lucrări de mari dimensiuni în care mişcarea, dar mai ales starea şi trăirea parcă sunt încremenite într-o resorbţie a naturii, a acelui fragment de peisaj cuprins în ecranul pixelat şi inert al computerului.

Valentin Boboc are o altă abordare deşi, în aparenţă, putem vorbi de acelaşi tip de figuraţie sau, mai curând, non figuraţie. Discursul său raportat la realitate este însă unul spontan, de factură gestuală, necenzurat de nicio formă. El se integrează, ca sensibilitate, mai curând existenţei reale, ataşată de sentiment, decât celei virtuale. Practica unui gestualism expansiv, eliberat de ductul care-i cenzura cu fermitate imaginile compuse anterior, denotă faptul că artistul se află într-o nouă stază, într-un moment de plenitudine dar şi de resemantizare a limbajului său vizual şi existenţial.

Emil Bănuţi sintetizează în unica piesă expusă, un print, esenţa acestei întâlniri. Este o fotografie a unuia dintre actanţi făcând „podul” chiar în dreptul motivului. Denumirea lucrării Podul omenesc este găsită de unul dintre copiii din sat, fiind relevantă atât prin expresivitatea spontană a sintagmei, cât şi prin capacitatea sintetică de a conţine esenţa discursului vizual.

O ultimă, dar importantă componentă a proiectului, a fost prezenţa cărţilor poştale cu lucrările din expoziţie, care au fost scrise de copii din sat. Impresiile acestora, transmise prin cărţile poştale, au constituit o lucrare aşezată transversal chiar la intrarea în expoziţie, devenind un centru de atenţie/ lectură pentru public. Sunt gânduri ale copiilor „ne-literaturizate” de profesori şi expediate pe adresele celor care au participat la tabără. La vernisaj, Emil Bănuţi a împărţit publicului o altă serie de cărţi poştale, pe care fiecare avea ocazia să transmită un gând copiilor din Ponoarele sau să îşi scrie impresiile despre expoziţie.

Proiectul „Podul lui Dumnezeu” este o bună pledoarie pentru „Podul omenesc”. Structurată în construcţii formale şi ideatice din sfera disponibilităţilor tehnice tradiţionale şi a celor alternative, fără afinităţi în zona tehnicilor digitale care dematerializează obiectul, manifestarea este un cuceritor pretext pentru ceea ce înseamnă forţa şi prospeţimea artei de calitate, acum, ca şi în toate timpurile.