Figură iconică a mai multor generaţii de artişti pe care i-a avut elevi la Liceul de Artă din Craiova, unde a funcţionat ca profesor de la absolvirea Universităţii de Arte Bucureşti şi până la pensionare, Mihail Trifan (Miky) a fost/ este încă receptat, de majoritatea concitadinilor săi, drept un personaj exotic, care face o artă asemenea. Şi cam atât. Anul acesta, pe 1 iunie, împlineşte 70 de ani şi o jumătate de secol de activitate, motiv pentru care Muzeul de Arta Craiova i-a organizat prima sa expoziţie personală. Poate chiar a venit momentul să i se recunoască nu numai calitatea de dascăl, dar mai ales aceea de artist emblematic al unei cetăţi care, de multă vreme, nu a mai reuşit să păstreze pe niciunul dintre artiştii săi importanţi.

Privind din perspectivă temporală, putem recunoaşte, încă de la începuturile creaţiei sale şi până la ultimele experimente, o fascinaţie pentru vizualitatea pură. Amintirea primelor lucrări realiste va rezista până târziu, chiar şi acum, obiectul sau performance-ul păstrând încă memoria formelor naturale. Deşi fiecare dintre lucrări acceptă reflexele realităţii, de fapt ele se reasamblează în logica unei construcţii eminamente artistice, ce funcţionează mai curând pe coordonatele afectului, decât pe cele ale unui program estetic coerent. De aceea, căutarea unui fir logic pentru orice lectură în cheie epică a acestor lucrări este tulburată de diferenţa dintre ceea ce se vede la suprafaţă şi încercarea referentului de a contura un scenariu coerent al imaginii. Chiar şi atunci când proiectele sale au un titlu, discursul este doar o formă de disimulare a ceea ce cred că este adevărul intim al creaţiei sale: un discurs ludic a cărui unică exigenţă este o totală libertate de exprimare. În acest sens, Trifan practică o vizualitate de factură gestualistă, evidentă atât în obiecte cât şi în performance-uri. Ruptura codurilor vizuale, aparent contrastante, prin care a trecut opera sa, trebuie pusă în context, în sensul compatibilităţii între abilităţile de factură modernistă, dobândite în perioada sa de formare, şi eul său profund care, o dată relevat, eliberat, a început să-i domine, tot mai pregnant, vizualitatea. Un flux coerent în esenţă îi traversează opera, negaţiile de tip dadaist fiind, aşa cum am mai afirmat, doar o simplă schimbare de dozaj. De la supremaţia picturii, ca expresie majoră a epocii de început, artistul evoluează spre o tridimensionalizare a viziunii prin intermediul obiectelor pe care le compune în prezent.

Curiozitatea a fost o formă de manifestare simptomatică pentru o bună parte a generaţiei sale „şaptezeciste”, care, eliberată de dogmele realismului socialist, a împărtăşit cu entuziasm diverse forme experimentale frecventate în arta occidentală din epocă. Fidel acestei curiozităţi, Trifan ştie să stăpânească plastic o mare complexitate de elemente figurale, ceea ce-i permite libertatea de a-şi rezolva compoziţiile în maniere întotdeauna surprinzătoare. Virtualitatea spaţială se construieşte prin procedeul analitic formă-culoare, reuşind să dea capacitate referenţială întregii suprafeţe vizuale. Acestei bogăţii a paletei, neliniştitoare, bine strunită compoziţional, i se adaugă contrastele tonale fragmentate, ceea ce dă uneori o iritantă senzaţie de redundanţă şi supraîncărcare. Spaţii de realitate sunt presărate cu intarsii echivoce, potenţându-se reciproc pentru a genera expresivitate. Este reflexul curiozităţii care îl domină, imprimând lucrărilor un sentiment de autentică nelinişte.

Captiv într-un oraş de provincie unde generaţia ’60, aflată la maturitate, promova „modelul” patriotic pe tema reşapată a „specificului naţional”, el încearcă să îşi regleze discursul cu o amprentă care îl identifică încă de la debut printr-o încercare de reîmprospătare din interior a spaţiului pictural. Universul său vizual începe să capete o nouă consistenţă abia prin anul 2000, când atât generaţia ’60, sub a cărui autoritate a debutat, era deja la crepuscul, iar generaţia ’80, care l-a avut profesor, aflată deja la maturitate, avea la rândul ei probleme de racordare la arta celor mai tineri. Abia generaţia următorului mileniu începe să-i recepteze creaţia cu adevărat. Frustrat, probabil, de această lungă aşteptare pentru dobândirea loculului pe care, de drept, îl merita, Mihail Trifan îşi construieşte imaginea unui personaj cu excese şi ingenuităţi, observabilă atât în raport cu colegii de breaslă, cât şi cu generaţiile mai tinere, de care se apropie tot mai mult. Ascunderea în spatele unor măşti, care în timp i-au devenit natură, a devenit firească, artistul având conştiinţa propriei sale valori. Preocupat exclusiv de tot ceea ce înseamnă cercetare personală, el devine autist la tot ce depăşeşte această graniţă a artei, legată de propria sa interioritate. Dacă iniţial îşi asumă subiectul lucrărilor din zona temelor comune picturii de şevalet, ulterior exprimarea sa se modulează prin prisma obiectelor care îi stârnesc imaginaţia, combinându-le, pictându-le şi resemantizându-le după criterii exclusiv estetice. Jocul şi febra experimentală a demersului artistic surprind şi definesc structura sa expansivă, iar această trăsătură poate fi observată în toate etapele creatoare, încă de la debut. Pictura, însă, rămâne pentru el o amprentă recognoscibilă, o stare, o formă de existenţă care vieţuieşte prin legile proprii ale artei, suficientă sieşi. Acelaşi cod îi guvernează şi expresia vizuală actuală, unde dominantele universului său sunt obiectele, instalaţiile şi performace-urile.

Foarte puţin interesat de notorietatea sa artistică sau de strategii, preocupat aproape exclusiv de bucuria de a-şi împlini proiectele şi de a le împărtăşi într-un grup restrâns de prieteni, Mihail Trifan rămâne un artist complex care merită să ocupe un loc mult mai vizibil în arta românească contemporană. Iar dacă ar trebui să-i sintetizez, în câteva cuvinte, creaţia, aş denumi-o formă generalizată de exces artistic benign.