Una dintre componentele esenţiale ale artei este geometria care, ascunsă în perioada Renaşterii, a fost dezvăluită abia în secolul al XX-lea, când, fascinaţi de acest adevăr simplu, artiştii au început să exploreze cu interes domeniul în forma sa nediscursivă. Explorarea noii tematici, unde focusarea imaginii nu mai este concentrată pe recognoscibilitatea lumii exterioare, fiind generată de un principiu intelectual, a produs o schimbare majoră în modul de percepere a vizualităţii. Pornind de la proporţia de aur, sau de la studierea dezagregării formelor de către lumină, artiştii încep să-şi construiască lumea prin raportări explicite la ştiinţă, geometrie şi fizică, în mod special. Din fertilitatea acestei magme îşi va trage esenţa şi creaţia lui Liviu Stoicoviciu, al cărui parcurs vizual reprezintă unul dintre cele mai consecvente limbaje de tip abstract din arta românească în ultimele decenii. Într-un scurt demers teoretic din anul 2010, el îşi fundamenta această axa de înţelegere astfel:

„Dacă prin vârfurile poligoanelor crescătoare din lucrările mele am construi nişte spirale, în ambele sensuri, ar rezulta nişte reţele florale, cu patru, cinci sau şase «petale», care se rotesc şi cresc după modulul corespunzător poligonului respectiv. În 1980 mi-am dat seama că aş putea construi în spaţiu una din lucrările mele mai simple cu trei axe şi mi-am construit din hârtie prima mea machetă şi, apoi, prima mea sculptură din tablă de cupru. De aici lucrările au început să se clarifice «văzându-le» pe toate în spaţiu, gândindu-mă cum pot fi construite. «Revelaţia» am avut-o în 1985 când am realizat că «octogoanele» mele erau de fapt nişte proiecţii ale unor piramide. Aşa că, trecând de la cub la piramidă (octoedru), am reuşit să fac macheta piramidală cu patru axe, de modul 1,41. Făcând acelaşi lucru cu pentagonul, considerându-l adică proiecţia dodecaedrului, în 1988 am reuşit, fără să ştiu atunci, «capodopera» mea: «Pentagonul» – construcţia în spaţiu a însăşi secţiunii de aur (devenită acum relaţia dintre muchia piramidei pentagonale şi muchia dodecaedrului). Piramidele stelate ce rezultă din îmbinările de la punctele nodale ale acestei «perfecţiuni geometrice» îi conferă construcţiei o rezistenţă ieşită din comun. Ea este un fel de «piramidă a infinitului». Piramidă «a infinitului» datorită acestor pentagoane crescătoare cărora li se pot circumscrie alte pentagoane mai mari şi tot aşa până la dimensiunile dorite… Este exact proprietatea cerută pentru multe fenomene naturale de creştere. De exemplu, atunci când o moluscă din cochilia nautilului creşte în dimensiuni, ea construieşte cămăruţe din ce în ce mai mari sigilându-le pe cele mai mici, devenite nefolositoare. «Construcţia» mea pentagonală poate fi extinsă la o sculptură din tablă sau chiar până la mărimea unui adevărat «Pavilion pentagonalo-piramidal» de 8/25/27 m. (În acest caz, cele zece grinzi de la bază ar avea 10 m lungime). Însă prezentarea acestui proiect (Domul modular progresiv) o voi face într-o lucrare de sine stătătoare”.

Plecând, iniţial, de la poligoane pe care în timp le diversifică, Liviu Stoicoviciu ajunge spre finalul anilor ’80 ai secolului trecut la octoedru şi, ulterior, la pentagon, acesta fiind cheia de boltă a gândirii sale estetice. Artistul îşi dezvoltă discursul pictural şi, ulterior, pe cel tridimensional, atingând frumuseţea armoniilor reci pe care ţi-o oferă numărul de aur şi pe care o umanizează într-o haină cromatică proprie. Spaţiul geometric este tratat ca o entitate creată, cunoscută, în relaţie cu acesta definindu-se spaţiul-simţ, astfel încât raportul cu geometria capătă sens de metaforă.

Dinamizând câmpul vizual prin planuri şi axe înmulţite, structura descriptivă este eludată de o structură puternic constructivă, actul liric prezent doar în pictură, datorită componentei cromatice, este cenzurat însă de luciditatea dominantă a liniei. Puţin tentat de bogăţia unor game cromatice, viziunea artistului speculează efectele picturalităţii pure, de luminozitate egală. Sub puterea acestor restricţii impuse programatic, tentele se succed ordonat, în benzi de modulaţie calitativă, care păstrează din culoarea primară doar o amintire: tenta ruptă sau griul uşor colorat, mai cald sau mai rece. Compoziţiile sale emit un limbaj vizual a cărui marcă identitară este atât încercarea de definire a câmpului artistic, într-o înţelegere de tip sistemic, structuralist, cât şi o reformulare a limbajului plastic ca producţie intelectuală, raţională, dezvoltată pe temeiul limbajului universal al matematicii, respectiv, al geometriei.

Creaţia lui Liviu Stoicoviciu, redevabilă temporar unei perioade bine definite în arta românească, îşi descoperă actualitatea tocmai datorită constanţei discursului. El este un abstracţionist consecvent principiilor descoperite şi aplicate în artă la începuturile anilor ’70, anii debutului său artistic. Încă din acea perioadă s-a concretizat interesul său pentru geometrie, iar pasiunea pentru cercetarea apropiată de matematică l-a urmărit mereu de atunci până astăzi. Expoziţia Secţiunea de aur de la Galeria Jecza din Timişoara (2013) şi, ulterior, ampla expoziţie de la Muzeul Naţional de Artă Contemporană, „Oraşe imaginate” (2016), au apărut natural, în contextul favorabil recuperării celor mai importante personalităţi artistice româneşti din generaţiile anilor ‘60-’80, al căror demers era racordat la peisajul artistic internaţional. Premiul Revistei Arta, recent oferit artistului cu ocazia Galei de premiere a Uniunii Artiştilor Plastici din Romania pentru proiectul expoziţional realizat la Muzeul Naţional de Artă Contemporană, confirmă calitatea vizuală a operei sale.