Serios şi aplicat, sculptorul Petre Virgil Mogoşanu face parte dintre tinerii care nu doresc să îşi afirme originalitatea în mod strident. Profund, meticulos şi nedemonstrativ, el îşi construieşte universul de volume într-o structură onestă şi armonioasă, cu un autentic simţ al echilibrului.

Aflat acum la cea de-a doua expoziţie personală, deschisă la Galeria Arta din Craiova, artistul face demonstraţia unui parcurs lung în decursul căruia a putut asimila experienţa predecesorilor, atât a celor din zona figurativă, cât şi pe cea nonfigurativă. Lucrările sale de atelier îi confirmă capacitatea de a se putea concentra cu o egală abilitate pe ambele tipuri de imagine. Pentru orice artist care vrea să performeze în domeniul artei tradiţionale, studiul cu profesori dedicaţi este esenţial, cu atât mai mult atunci când este vorba de sculptură. De aceea înclin să cred că studiile superioare făcute la Carrara au aceeaşi calitate cu cea a marmurei extrasă de aici.

Formele pe care ni le propune acum Virgil Mogoşanu sunt acelea ale unui discurs abstract, unde expresivitatea derivă din dinamica de combinare, din tipul de şlefuire, patinare sau incizare al acestora. Abstractă sau mai bine zis raţională nu este decât metoda de elaborare a imaginii, astfel încât lucrările devin capabile să împărtăşească viziunea pe care şi-a propus-o artistul. Arta sa, indiferent de maniera abordată, nu este discursivă decât în mod aleatoriu. Filonul epic este folosit de artist doar la nivel teoretic, pentru a-şi construi formele care pot trăi independent de viziunea care le-a generat, la nivel teoretic. Metafora imaginilor produse este, astfel, potenţată într-un plan semantic al unei sensibilităţi cu mult mai generoase decât aceea care a provocat demersul iniţial.

Ceea ce surprinde încă de la o primă „lectură” este subtilitatea discursului volumetric: armonia părţilor în relaţie cu propriile legi de compoziţie, simţul proporţiilor şi al raporturilor dintre plin şi gol. Lucrările sale, spre deosebire de cele ale multor confraţi, sunt de natură centripetă, pentru că ele nu concentrează, ci, dimpotrivă, radiază energia. Fără a încerca să-i psihanalizăm piesele, involuntar, nu putem totuşi să nu ne gândim la o formă de generozitate pe care fiinţa sa adâncă o degajă. Acest mod de a dispersa energia generează o căldură non agresivă a obiectelor, în pofida formelor adesea unghiulare care, firesc, ar trebui să inspire violenţa. Motivele abordate de artist, enunţate destul de preţios în titlu, Materie, Spaţiu, Timp, deşi par să contureze mai curând o lucrare de filozofie, punctează, totuşi, destul de exact, demersul său teoretic. Exceptând titlul pe a cărui retorică şi-a construit proiectul, universul său repudiază orice formă de emfază sau stridenţă declamativă, structurându-se pe o arhitectură coerentă, geometrică, ordonatoare, care explorează spaţiul de indeterminare şi mister al lucrurilor.

Fluiditatea unora dintre ele, completată în contrapunct cu rigiditatea geometrică a altora, oferă o bază portantă bine structurată, ce induce ideea de conştiinţă a materiei, care trăieşte într-un prezent continuu. Din acest punct de vedere, putem concluziona că, deşi toate formele aparţin materiei, materialului şi, evident, tehnologiei folosite, între materie şi formă este însă artistul al cărui liber arbitru (imaginaţie/ inspiraţie/ har ş.a.) le descătuşează.

Lucrând cu egală pasiune în bronz, piatră, marmură sau fontă, artistul nu pare subjugat de material, pe care îl modelează respectându-i totdeauna personalitatea în virtutea căreia îşi modelează viziunea. Indiferent de materialul în care se exprimă, un partener important al dialogului său artistic este lumina, de a cărei prezenţă sculptorul ţine întotdeauna cont. Lumina este cea care transfigurează materia, conferindu-i vibraţia necesară pieselor sale. Este elementul pe care l-am remarcat şi acum trei ani, la expoziţia sa de debut şi care, în mod evident, este o componentă privilegiată a amprentei sale stilistice.

Ceea ce reuşeşte să construiască Virgil Mogoşanu în fiecare dintre evenimentele la care ne face martori este ideea de armonie a materiei, cu cele două dimensiuni pe care aceasta evoluează: spaţiul şi timpul. Este o transfigurare în cheie personală a unor concepte de factură renascentistă despre echilibrul de natură geometrică al universului şi rolul fiinţei umane în descifrarea acestuia.

Materie, Spaţiu, Timp este un solo show a cărui miză, aceea de a conjuga eficacitatea conceptelor teoretice cu rigoarea tehnică a unei producţii de forme inovative şi clasice totodată, a fost atinsă.