Figură iconică a mai multor generaţii de artişti pe care i-a avut elevi la Liceul de Artă din Craiova, unde a funcţionat ca profesor de la absolvirea Universităţii de Arte Bucureşti şi până la pensionare, Mihail Trifan (Micky) este, încă, receptat de majoritatea concitadinilor săi drept un personaj exotic, care face o artă asemenea. Muzeul de Artă Craiova i-a organizat prima sa expoziţie personală când a împlinit 70 de ani, conştient de faptul că era momentul să i se recunoască nu numai calitatea de dascăl, dar mai ales aceea de artist emblematic al cetăţii. Spre deosebire de majoritatea creatorilor care, odată cu înaintarea în vârstă, nu fac decât să îşi consolideze o imagine deja construită, Mihail Trifan are neastâmpărul de a-şi revigora fiecare nou proiect din perspectiva inspiraţiei de moment. În toate manifestările sale expoziţionale: Dialog, Aventurile lui Telemah, Înmormântarea lui Pazvante, Mireasa măscărici, Picto-obiecte şi colaje, artistul porneşte aparent de la un fundal epic, pe care îl dezvoltă în varii forme: obiect, instalaţie, colaj, pictură, performance şi body painting. Acesta este susţinut de un filon narativ minimal, al cărui unic scop este acela de a-i stimula creativitatea. Astfel, valenţa principală a „poveştii” este aceea de catalizator al unor experienţe artistice care, prin substanţa lor intimă, prin personalitatea pe care o emană, aparţin mai curând orgoliilor de tip avangardist decât unei auctorialităţi de expresie post-modernă.

Dacă iniţial artistul îşi asuma subiectul lucrărilor din zona temelor comune picturii de şevalet, ulterior exprimarea sa se modulează prin prisma obiectelor care îi stârnesc imaginaţia, combinându-le, pictându-le şi resemantizându-le după criterii exclusiv estetice. Un flux coerent, în esenţă, îi traversează opera, negaţiile de tip dadaist fiind doar o simplă schimbare de dozaj. De la supremaţia picturii, ca expresie majoră a epocii de început, artistul evoluează spre o tridimensionalizare a viziunii prin intermediul obiectelor pe care le compune. El îşi testează, de ani buni, capacitatea de a investiga zone cât mai diverse ale expresiei vizuale, nu din dorinţa de a distruge limbajul, ci pentru a-şi defini cu acurateţe şi sinceritate universul interior. Aspiraţia sa pentru un discurs cât mai complet îi defineşte profilul creator: dorinţa de a nu se simţi încorsetat şi o nesfârşită bucurie a jocului devin elemente ale practicii sale artistice. El îşi construieşte spectacolele, unde se implică de fiecare dată ca personaj, în afara oricărei premeditări. Scopul unic este o cât mai fidelă reprezentare a propriei identităţi. Creaţia sa nu este subordonată unui proiect prestabilit, unei teze ce trebuie materializate, ea este, indiferent de forma sub care se manifestă, expresia unei trăiri intense şi neintermediate. În realitate, proiectul nu există. Mesajul cel mai profund al acţiunii este zbaterea dramatică între actualitatea expresiei şi dragostea pentru pictură pe care o consider forma supremă de libertate a fiinţei sale.

Întâmplările artistice, obiectele pictate, colajele sunt de fapt un suport căruia „regizorul”, fascinat de mirajul propriului scenariu, le conferă un statut eminamente estetic. Lucrările respiră nealterat forţa acestui angajament faţă de culoare. Fiecare dintre obiectele, colajele, înveşmântările trupeşti, pe care ni le propune, reprezintă piese care îi susţin discursul vizual, pentru a-şi preciza reperele stilistice, acelea ale unui nou metabolism structurat pe actualitate, dar şi pe valorile tradiţiei picturale. O neobosită afluenţă de creativitate individualizează în mod evident lucrările sale, iar performance-ul live, care completează periodic expunerea, au devenit deja marca artistului. Această perpetuă reinventare vine să destabilizeze orice încercare de a-l fixa într-un suport teoretic, iar expoziţiile sale pot fi văzute, cel mai onest, ca rezultat al izbânzii proprii de a-şi exprima vitalitatea şi nevoia de a trăi eminamente artistic. Viaţa sa reală este contopită cu cea artistică, neexistând în acest caz nicio urmă de simulacru. Într-o lume controversată şi rigidă, unde concepte precum libertatea sau arta sunt supuse regulilor, Micky poate fi considerat unul dintre ultimii artişti liberi.

După o lungă perioadă de experimente şi acumulări interioare, artistul îşi trăieşte maturitatea cu o fervoare care pentru societatea contemporană, captivă adesea într-o formă de independenţă iluzorie, poate fi percepută drept anarhie. Este o explozie şi, în acelaşi timp, o reacţie împotriva oricărei norme limitatoare. Din această perspectivă, proiectul Staying alive, conceput pentru galeria „Borderline” din Iaşi, manageriată de George Pleşu, şi prezentat pentru Noaptea Albă a Galeriilor (NAG) este, în esenţă, un nou strigăt clar şi puternic, ce transmite bucuria autorului de a trăi şi evolua frust, exact aşa cum îşi doreşte. A încerca să conceptualizezi proiectele sale, încorsetându-le în teorii de natură socială, morală sau chiar estetică, înseamnă doar a le goli de însăşi esenţa lor, libertatea.

Foarte puţin interesat de notorietatea sa artistică sau de strategii de promovare, preocupat aproape exclusiv de bucuria de a-şi împlini proiectele, Mihail Trifan rămâne un artist complex, aproape unic în peisajul artistic românesc, care merită să ocupe un loc mult mai vizibil în arta românească contemporană.