Înainte de orice expoziţie există lungi discuţii între curator şi artist, în acest parteneriat ambii asumându-şi rolul de a da un anume sens creaţiei. Întrebările, răspunsurile, ideile sunt cele care conturează individualitatea fiecărui artist. Pornind de la această premisă, în parteneriatul dintre mine, în calitate de curator, şi pictorul Marcel Bunea, cu ocazia proiectului expoziţional Tăceri articulate, realizat la Muzeul de Artă din Craiova, am stabilit ca textul curatorial-explicativ să nu mai existe în forma sa acreditată, ca o motivare a proiectului. Acesta este substituit de un interviu, ca încercare de a face proba „exerciţiului de sinceritate”. Întrebările se referă la parcursul artistic traversat de Marcel Bunea, la raportul creaţiei sale cu lumea şi cu lumea artistică. În fapt, este vorba de o convenţie, bilateral agreată, unde curatorul, prin intermediul chestionarului, încearcă să contureze un portret cât mai complex al artistului şi, desigur, artistul are libertatea de a nu răspunde sau de a evita răspunsul la unele dintre întrebări, acceptând faptul că orice evitare va reprezenta ea însăşi un răspuns. Având în vedere spaţiul, inevitabil limitat de care dispunem, vom reda doar un fragment din textul apărut integral în catalogul expoziţiei.

– Parcursul cercetărilor mele a fost unul sinuos, dar încărcat de autenticitate. N-am făcut, voit sau nevoit, nici un compromis, nici politic, nici estetic. Mi-am urmat calea proprie încă de la început. Trecerea de la figurativism (subiectiv şi oarecum critic, ciclul „Nefârtaţilor”), la o lume abstractă, precum lucrările mele din ultimii ani, a fost şi este unul la fel de autentic (cum se vede şi în actuala expoziţie „Tăceri articulate”, deschisă la Muzeul de Artă Craiova). Termenul Nefârtaţi l-am găsit în anii ’80 într-o carte a lui Romulus Vulcănescu, Mitologie română, cred. El desemna la Romulus Vulcănescu un fel de Vameşi ai văzduhului. Pentru mine, el s-a transformat în Nefârtaţi (pentru că nu eram deloc frate cu ei, cu opresiunea şi lipsa libertăţii). Am extras termenul şi i-am dat alte conotaţii. Astfel, Vameşii văzduhului s-au transformat în Nefârtaţi (Ne fraţii mei).

În concluzie, calea pe care am urmat-o, aş putea-o numi generic „Drumul spre abstract”.

– Ce te-a determinat să nu abordezi temele clasice ale picturii?

– Fronda... A gândi cu capul tău, a fi diferit, a fi lucid şi vertical! Iată câteva din criteriile de bază după care mă autoevaluez şi evaluez orice alt artist.

Înţeleg că trăim într-o lume interconectată... dar nu sunt de acord cu „găştile” care „calcă pe gât tot ceea ce nu înţeleg”, în numele Sincronismului (de altfel, concept lansat de Lovinescu). Am convingerea că lucrurile se vor schimba. Că ADN-ul României este unul bun.

Mai cred că arta românească trece printr-o perioadă de emancipare. Centrele mari de putere: S.U.A., Germania, Rusia, Franţa, Italia etc. nu mai au o influenţă atât de mare ca în trecut (anii ’20- ‘80 ai secolului al XX-lea). Sper!

Hai să fim cinstiţi: Arta românească nu are tradiţie decât în zona picturii murale (religioase). Primele picturi „laice” apar foarte târziu, pe la jumătatea secolului al XIX-lea. De aici, cred, şi decalajul actual...

– Dacă „mondializarea” la care te referi nu înseamnă şi îngenuncherea ADN-urilor naţionale, atunci pot spune că şi eu cred în viitorul ei. Dar ştiu că ea se referă în primul rând la economie. „Sincronizarea cu orice preţ” sau mondializarea înseamnă să nu mai crezi în naţia care te-a născut şi crescut. Ceea ce nu-mi doresc. Şi pentru că poziţia în genunchi în faţa oricăror centre de putere este de nedorit. De nici o parte.

Cred că există trepte de dezvoltare diferită ale fiecărei naţiuni..., chiar dacă termenul de naţiune pare a fi desuet. În timp ce inteligenţa artificială se dezvoltă nestăvilit, conştiinţa umană rămâne una primitivă. Conştiinţa fiind sentiment + sensibilitate + raţiune constructivă. Probabil că omenirea va insista pe dezvoltarea conştiinţei umane, iar inteligenţa artificială nu o va lua înaintea ei, rezultatele urmând să fie văzute.

Paradoxal, într-o lume tot mai interconectată, individul este tot mai singuratic.Omenirea este încă dominată de tirani care aduc sărăcia, lipsa transparenţei, în numele unor interese meschine. Iliberalismul, după o îndelungă „experienţă liberală”, îşi face loc aducând mai multă mizerie şi sărăcie, adică dictatură. Ştiu că istoria nu s-a scris şi nu se va scrie cu „dar”... „dacă”...Parcă la un semn a dispărut şi din artă lumina interioară, construcţiile pozitive, sau liniştea atât de necesară dezvoltării. Singura noastră şansă de a nu trece istoria pe lângă noi fiind pacea şi dezvoltarea reală. Totul pare agitat, complicat şi agresiv. Şi asta în numele cercetării. Irelevant este cuvântul de ordine pe care mulţi îl simt şi care poate aduce catastrofe sociale nemaiîntâlnite.

Ne aflăm în perioada marilor prefaceri tehnologice cu reale consecinţe pozitive. Tehnologia, biotehnologia şi inteligenţa artificială vor schimba, probabil, radical relaţiile între oameni.

– A fi profesor, a preda, în cazul meu la UNArte, nu înseamnă neapărat a fi şi mentor al tinerilor viitori artişti. Este o minunată întâmplare când asta se petrece..., pentru că a fi mentorul unui tânăr înseamnă, în primul rând, comunicare, apoi „afinităţi elective”, aş completa şi culturale. Precum şi multe altele... Când se întâmplă asta este şi pentru mine o revelaţie, dar şi pentru ei. A pune suflet, a te implica, a încerca să pătrunzi în sufletul lor şi chiar a-i ajuta să devină artişti este, cred, datoria oricărui profesor care crede în menirea asta, o profesie foarte, foarte grea. Le repet uneori, parafrazându-l pe poetul clujean Ion Mureşan, că Pictura e mai grea... Pentru mine învăţământul nu este o sinecură, iar a te implica sufleteşte este o condiţie indispensabilă „meseriei” de profesor. Un tânăr artist este unic şi irepetabil, motiv pentru care încerc să-i canalizez spre zone artistice proprii, foarte sincere, deci! Pornim întotdeauna de la studiu clasic, cărămidă a artei lor viitoare, apoi îi canalizez spre un drum al lor, spre un drum propriu. Este, cred, nevoie în această „meserie” de informare la zi, precum şi de cunoştinţe psihologice actuale.

– Voi răspunde „provocărilor” tale, punctual. Cred cu o convingere neabătută că oricare artist, indiferent de locul în care s-a născut, este în structura lui intimă – liberal (nu în sens partinic). Cu alte cuvinte, autonomia, libertatea, independenţa lui sunt un fel de „date de naştere”. Mai cred că artistul propune o lume şi că lumea începe şi se termină cu el, cu arta lui. Piaţa, mă rog, piaţa de artă, este după câte cred, un rău necesar... L-aş cita pe Churchill care îi spunea lui Stalin că economia de piaţă este rea, dar alta mai bună nu există (citat aproximativ). Asta deocamdată. Y. N. Harari zice undeva că „cei care stăpânesc datele stăpânesc viitorul”. Bine zicea! Statul nu poate fi niciodată asimilat „pieţei de artă”, iar piaţa de artă nu consider că aparţine capitalismului ca sistem (social). Pentru mine este clar că „piaţa de artă” manipulează. Nu întotdeauna obiectiv. De regulă impunând ierarhiile artistice în funcţie de propriile interese pecuniare.