| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Nu vedeţi nimic (1)de Cătălin DavidescuSau aproape nimic! Dacă exceptăm piesele de artă populară (icoane, cruci, stâlpii de mormânt), atunci ceea ce se vede este o expoziţie de artă contemporană; sau aproape contemporană, pentru că aici stau alături diverse expresii vizuale, unele mai clasice, altele mai actuale. Lucrările fiind atât de diferite, sunt greu de asimilat într-un spaţiu unitar. Aparent, nu este vorba de imagini care să aibă o implicare tematică. Ele acoperă un câmp larg de forme artistice, de la genurile clasice: peisaj, naturi statice, compoziţii, la unele ceva mai noi: pictură abstractă, sculptură, obiect, machete etc. Şi atunci de ce Crucea de la comunitate la comuniune. 100 de cruci la 100 de ani? Explicaţia ne este oferită de organizatori, Asociaţia Eleon, care motivează diversitatea discursurilor prin faptul că atât în obiectele de artă populară, cât şi în cele de artă cultă, crucea este prezentă în formă directă sau figurată, sub diferite aspecte ale sale. Ceea ce poate părea oarecum confuz, la nivelul mesajului, se limpezeşte însă prin imagine. Ca la fiecare dintre cele şase sau şapte manifestări anterioare ale proiectului, Ion Grigorescu a fost cel desemnat să dea contur, mai ales un sens armonic, întregii varietăţi de forme. Ceva din sensul acestui tip de creativitate, armonizarea unui spaţiu artistic pentru a ilustra o stare, un concept, a deprins-o de la Paul Gherasim care, protocronizând acest aspect, poate fi considerat primul curator profesionist de la noi. Nu cred că a făcut-o conştient, ci mai curând dintr-un impuls natural de a-şi configura cât mai clar propriile-i proiecte expoziţionale care, în timp, au devenit la fel de importante ca şi creaţia sa plastică. Asemenea lui Paul Gherasim, Ion Grigorescu nu se poate concentra decât în tăcere, în propria lui tăcere. Dacă nu aş fi stat puţin (din păcate, mult prea puţin) în preajma lui Paul Gherasim, nu aş fi înţeles că tăcerea e mai mult decât o formă de concentrare, ea generează o energie care poate face ca cele mai neaşteptate expresii să intre în dialog. De fapt, înaintea cuvântului a fost imaginea şi înaintea imaginii a fost, probabil, tăcerea în care s-au întrupat imaginile. Acum, pentru că i-am văzut pe amândoi cum lucrează, am înţeles că ceva din puterea lui Gherasim a fost preluată de Grigorescu. Şi el concepe tot în linişte, dar la el e mai puţină linişte. Totul este o încleştare, iar obiectele se leagă într-un ansamblu dramatic, cum este şi el ca personaj. Punerea lor în dialog nu poate fi decât după chipul şi asemănarea creatorului. După nesfârşite repoziţionări ale fiecărei lucrări în parte, un spaţiu destul de ingrat, cum este sala Paşilor pierduţi de la Universitatea din Craiova, începe să prindă viaţă. După două zile vin şi ceilalţi. Ceilalţi sunt o parte dintre prologi 2: Sârbulescu, Paştina, Mohanu şi câţiva mai tineri din grupul Noima. Ultimul apare Flondor. Când se întâlnesc toţi, sunt precum corul antic. Spun în cuvinte ce s-a întâmplat pe scenă, adică pe simeză. Imaginea se limpezeşte, mai ales în mine. Expoziţia capătă acum un sens, cel al sacralităţii. Ceea ce nu vezi de la început simţi pe măsură ce parcurgi acest spaţiu în care imaginile te învăluie indefinit, dar stăruitor. Privind doar Catapeteasma sau Stâlpul de pridvor al lui Horia Bernea, Martirii sau Logosul ale lui Paul Gherasim, lucrarea Fulgul de nea a lui Constantin Flondor sau Îmbrăcat cu crucea ori Tatăl nostru ale lui Ion Grigorescu, care respiră un stăruitor sentiment religios, însemna să privez acest proiect de însăşi esenţa mesajului său, comuniunea. De aceea, piese figurative precum Crucile de mormânt, stâlpii, icoanele lui Ion Grigore Muscel, Crucea lui Silviu Oraviţan, Potirul lui Marin Gherasim, Spaţiul jertfei al lui Dan Mohanu, Irişii lui Vasile Varga, Peştii lui Horea Paştina, Clopotul şi Serafimii lui Mihai Sârbulescu, Răstignirea Silviei Radu, Biserica de sat a lui Ion Grigore, Ecleziastul Ruxandrei Grigorescu, Cel care a trecut Dunărea înot al lui Daniel Zamfirescu, precum şi lucrările abstracte ale lui Cristian Diţoiu (Athos, cer şi mare), Dacian Andoni (Ciorchine), Cristian Paraschiv (În inima mea), Andrei Rosetti (Urmă, ajută-mă, spală-mă), concepute în varii amprente estetice, pe diverse suporturi şi tehnici, au în comun aceeaşi vibraţie spirituală. Dacă multe dintre ele pot fi uşor citite în această cheie prin prisma tematicii abordate, altele îşi devoalează mai greu apartenenţa la spiritualitatea ortodoxă. Discursul lor are însă consistenţă datorită notorietăţii artiştilor enumeraţi, cărora li se adaugă şi alţii, pe care nu am mai putut să-i menţionez. Ei constituie o prezenţă comună, atât ca parte, cât şi ca întreg, purtând mesajul unei singure coagulări, aceea a unei direcţii bine structurate şi tot mai ferm conturate în peisajul artistic de la noi. Nu ştiu dacă un astfel de mesaj poate fi perceput în substanţa lui metafizică şi de alţi semeni, de pe alte meridiane. Cred că fenomenul de globalizare, al artei în special, pentru că ea a fost printre primele domenii care şi-au manifestat deschiderea, înseamnă o formă de comuniune, printr-o mai bună înţelegere a propriei identităţi. Este ceea ce acest proiect a reuşit.1 Titlul este citat după cel al cunoscutei lucrări a lui Daniel Arasse, traducere Laura Albulescu, Ed. Art, Bucureşti, 2008.2 Iniţiată în anul 1985 de Paul Gherasim împreună cu Mihai Sârbulescu, Constantin Flondor, Horea Paştina, Horia Bernea, Ion Grigorescu, Cristian Paraschiv, Matei Lăzărescu, Dan Mohanu, ş.a., gruparea Prolog este cea mai longevivă mişcare artistică din România. |