Sunt ceva ani de când am început să gândesc altfel despre oamenii dragi care pleacă. Probabil este vârsta, adică propriile mele temeri nemărturisite sau nici măcar gândite. Cert este însă refuzul meu organic de a-i trece în nefiinţă, într-o categorie unde substanţa materială a existenţei lor nu mai poate fi cuantificată. Înţeleg că este un mod de a-mi sublima realitatea, dar o fac conştient pentru a le perpetua existenţa/ coexistenţa cu mine şi cu un prezent căruia eu încă îi aparţin. Aceeaşi reacţie am avut-o zilele trecute, când am aflat că bunul şi vechiul meu prieten, Rusu Grigorian, a plecat. Anul trecut, în vară, ne-am văzut ultima dată. Bănuiam că timpul nu o să mai aibă răbdare să ne revedem aşa că, fără să ne spunem vorbe inutile, ne-am retrăit clipele frumoase care încarcă orice prietenie adevărată. Faptul că plecase demult din Craiova, că trăia de peste două decenii la New York nu a însemnat pentru nici unul dintre noi o sincopă în continuarea unui dialog. Păstrasem aceeaşi lungime de undă pe care provinciile noastre nu reuşiseră să le estompeze. Împărtăşeam teritoriul comun al unor valori în spiritul cărora ne formaserăm, iar distanţa sau diferenţa de notorietate nu era decât un amănunt de care nu ne-am împiedicat niciodată. Doar împreună participaserăm, la începutul anilor ‘90, la Sibiu, la un simpozion făcut de Liviana Dan despre „Provincia, centru sau periferie”, unde, cu toţii, cei câţiva participanţi, realizaserăm că provincia este doar o stare de spirit, indiferent de meridian. În ceea ce-l priveşte, se decisese să plece din Craiova pentru că devenise un loc prea apăsător. Deşi se bucura de recunoaşterea majorităţii colegilor de breaslă, a generaţiilor de elevi pe care îi formase la Liceul de Artă din oraş, a multor nume sonore de artişti care îi propuneau să vină la Bucureşti, simţea că este timpul să aibă şi o altă experienţă. Destinul i-a scos în cale America, ceea ce era mai important din ea, New York-ul. A fost o provocare pe care şi-a dorit-o cu toată fiinţa lui, iar gesturile meschine ale unora dintre concitadini l-au determinat să nu aibă regretul acestei opţiuni radicale. În toată acea perioadă premergătoare plecării sale ne întâlneam foarte des, aproape zilnic, motiv pentru care sunt atât de ferm în afirmaţii.

De fapt, plecarea lui ne-a schimbat amândurora destinul pentru că, la rândul meu, hotărâsem să plec dintr-un loc unde devenisem incomod pentru a-mi încerca destinul ca freelancer. Nu prea ştiam atunci ce înseamnă, dar intuiţiile noastre de a ne despărţi de vechea existenţă, ştiu acum, au funcţionat corect. În ceea ce-l priveşte, despărţirea a fost radicală, în sensul că îşi dorea o viaţă nouă cu totul, bineînţeles, prieteniile erau exceptate. Ţin minte că la plecare mi-a spus că, dacă va fi să se mai întoarcă în oraş, atunci asta se va întâmpla doar în momentul când va veni cu un alt paşaport, cel american. Ceea ce s-a şi întâmplat, după zece ani. Atunci a revenit pentru foarte scurt vreme şi ne-am revăzut preţ de o oră, timp în care, ca şi astă-vară, dialogul nostru s-a desfăşurat firesc, ca şi când ne-am fi despărţit în ziua precedentă. Singurele lucruri noi pe care aveam a ni le comunica erau detalii neesenţiale ale vieţilor noastre cotidiene. În rest, axele importante ale dialogului, a ceea ce ne unise, erau neschimbate, în pofida anilor trecuţi. Între noi doi, firesc, eu eram mai curios să înţeleg dacă şi cum îi schimbase această plecare destinul. Oricum, internetul, Facebook-ul îmi facilitaseră răspunsurile la această firească curiozitate. Imaginile pe care le producea acolo erau apreciate şi erau promovate, vândute de o bună galerie din New York. De fapt, ele nici nu se deosebeau prea mult de cele pe care le ştiam. Impulsul său interior genera acelaşi tip de imagini dinamice, structurate într-un discurs vizual, susţinut cu ajutorul unei palete destul de restrânse cromatic. Axate în general pe relaţia contrastantă de alb-negru, dinamizate cel mai adesea pe tonuri reci de albastru şi roşu, compoziţiile sale încep să se încălzească prin uzitarea tot mai frecventă a unei întregi game de culori calde. Nu l-am întrebat niciodată, şi îmi pare rău acum, dacă această îmblânzire a tonului a fost voită sau a venit natural. Cred mai curând în ultima variantă, pentru că Grig nu era genul cameleonic, care să-şi schimbe culoarea în raport cu mediul. Mai curând, înţeleg această migrare spre tonuri calde ca pe o relaxare firească, naturală, a tensiunilor ce i-au răvăşit anii tinereţii. Odată cu trecerea anilor, ajungem la o viziune mai armonioasă asupra existenţei.

I-am urmărit cu atenţie desenele, parte importantă a întregii sale creaţii. De altfel, nu cred că mă hazardez afirmând că, în materie de desen, Rusu Grigorian a fost unul dintre cei mai importanţi desenatori ai generaţiei sale. Poate doar Doina Simionescu sau Petru Rusu, fiecare însă în alt registru, au reuşit să-i egaleze virtuozitatea. Faptul că, odată cu trecerea anilor, desenul capătă o pondere tot mai mare în existenţa sa artistică îmi întăreşte convingerea că acesta nu a constituit doar un simplu suport pentru culoare, el are o funcţie expresivă bine stabilită, la fel de importantă precum materia colorată pe care o susţine, o potenţează, dar nu o determină.

Sunt atâtea lucruri de spus despre creaţia sa şi care sunt convins că, de-acum înainte, se vor spune. Rusu Grigorian este, aşa cum afirma fratele său întru destin artistic şi de generaţie, poetul Gheorghe Iova:

„Ia-mă, de aici, din moartea asta

care nu-mi place.

Mă rog.

Eu sunt un om salvat.

……………………………….”