| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Câteva note despre Dimitrie Vârbănescude Cătălin DavidescuProbabil că o încercare de reloadare a lui Dimitrie Vârbănescu este oarecum utopică, o provocare a cărei subiectivitate mi-o asum pentru că am în continuare convingerea că, deşi nu a lăsat o operă de prim raft, cum se spune la scriitori, el merită un alt destin atât la nivel european, cât mai ales unul integrat în istoria artei româneşti. Se ştie însă că, mai bine de un secol, arta românească a stârnit interesul specialiştilor doar prin vârfurile ei, ceilalţi artişti, care, în fapt, constituie cea mai importantă parte a fenomenului, fiind aproape ignoraţi. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult până astăzi, decât în măsura în care unii dintre cei ignoraţi au stârnit interesul colecţionarilor şi, câştigând în cotă, au impulsionat curiozitatea cercetătorilor. Din păcate, nu este şi cazul lui Dimitrie Vârbănescu. Calitatea operei nu justifică tăcerea care s-a aşternut peste numele său, în Franţa şi, deopotrivă, în România. O încercare de conturare a parcursului artistic şi biografic va întâmpina dificultăţi adesea insurmontabile, din cauza lipsei de informaţii cu privire la opera şi viaţa artistului. Cu excepţia a două cataloage 1 substanţiale, realizate de Muzeul de Artă din Grenoble, primul acum mai bine de patru decenii, celălalt în 1994, o expoziţie itinerantă la trei muzee din România (1968) şi, în 2010, o altă expoziţie organizată la Muzeul Teohari Antonescu din Giurgiu, cu documente şi lucrări din fosta colecţie Radu Ionescu, câteva articole din presa româna şi franceză, nu există alte surse importante de informaţie.În 1942 reuşeşte să deschidă la Grenoble o nouă expoziţie personală, de grafică, prezentată tot de Marcel Michaud. După o lungă perioadă de când prezenţa sa nu mai fusese semnalată în presa din ţară, după război, în 1947, Revista literară 2 publică un articol de prezentare a activităţii sale din Franţa, semnalând intenţia artistului de a lucra în România. Era vorba de un proiect pentru a face o monumentală scenografie modernă la spectacolul Harap-Alb de Ion Creangă, pe un libret scris de compozitorul Alexandru Jar. Din păcate, acesta nu a fost finalizat, probabil pentru că vremurile erau tulburi, altfel, am fi avut o formă singulară de implicare culturală a lui Dimitrie Vârbănescu în România.După ce pendulase o viaţă între Grenoble şi Lyon, în 1955 decide să se mute la Paris, unde va rămâne până la sfârşitul prematur al existenţei sale, în 1963. În toată această perioadă îşi câştigase o bună notorietate, era invitat să participe la diverse expoziţii în companii tot mai onorante, să ilustreze texte importante din Aristofan, Federico Garcia Lorca, Ignacio Sánchez Mejías, Lautréamont, Panait Istrati, pentru mari case de editură, multe dintre volumele publicate fiind acum rarităţi bibliofile. Din păcate, tot acest parcurs este întrerupt brusc la vârsta de doar 55 de ani. Prietenul său Michaud spunea, în 1957, cu ocazia ultimei expoziţii a grupării Témoignage: Venim din diverse ţări şi din diferite orizonturi filozofice, striviţi de o moştenire fabuloasă, dar hotărâţi să cernem spiritul lucrurilor, să semnificăm şi nu să reprezentăm. Nonconformist încă din tinereţe, Vârbănescu şi-a propus să depăşească întotdeauna aparenţa. Domeniul cercetărilor sale picturale, grafice, dar şi teoretice s-au raportat întotdeauna la filosofie, la analiza profundă a lucrurilor, la o încercare de reformulare a realităţii, fără însă a depăşi propriile sale mijloace. Într-un număr din revista Confluence 3, artistul publica eseul Peinture des ormes et Peinture dexpression, în care îşi exprima crezul în privinţa picturii. El arată că idolatria formei conduce la pictarea obiectului pentru el însuşi, eludându-i astfel artistului şansa la generozitate, calitatea primordială a artei.În privinţa teoriilor vehiculate în epocă cu privire la pictura-expresie, artistul consideră că pseudo-pictorul expresiei nu face decât să ajungă din celălalt capăt la aceeaşi formă-pentru-ea-însăşi, după un înconjur prin vid. În cele din urmă, faptul său se rezumă la o simplă deformare a formei 4.Vârbănescu pledează pentru o creaţie cu caracter mitic şi nu mitologic, adică pentru o angajare pe căile mitului, care să devină o realitate vie, îngăduind artistului să imagineze în spaţiul realităţii. Sunt năzuinţe fireşti, proprii culturii. Un alt punct important pe care îl atinge în fundamentările sale teoretice, ca reflex al propriilor expresii plastice, este impulsul mitic necesar oricărui demers de tip artistic, unde creatorul poate să inventeze pe terenul liber al obiectivităţii. În acest spaţiu, arta sa se întâlneşte cu spiritualitatea românească. Artistul nu împrumută, la modul propriu, în compoziţiile sale, elemente din stilistica noastră populară, dar pornind de la ea îşi construieşte propriul discurs în care, deşi nu întâlnim aproape deloc elemente din folclorul românesc, imaginile de ansamblu induc pertinent o astfel de apropiere. Relaţia gândirii sale artistice cu sursele folclorice româneşti, cunoscute lui din perioada tinereţii, au fost remarcate şi de Petru Comarnescu 5 în prefaţa catalogului realizat în 1968, cu ocazia primei expoziţii retrospective. Aceasta a fost organizată de soţia artistului la Bucureşti, în sala Ateneului Român, şi itinerantă ulterior în mai multe muzee: Brăila, Galaţi, Craiova şi, bineînţeles, în oraşul său de origine, Giurgiu. Meritul organizării acestei unice expoziţii a artistului în România îi revine soţiei sale, Suzanne, lui Petru Comarnescu, în calitate de secretar la secţia de critică a U.A.P., lui Radu Ionescu, în calitate de curator şi, într-o măsură, Marianei Şora, prietena ei, care i-a mediat Suzannei Vârbănescu relaţia cu lumea unde se născuse Dimitrie Vârbănescu. În timpul acestei expoziţii itinerante, în afară de cele câteva lucrări de pictură şi grafică, achiziţionate de stat, cele mai multe au fost donate de soţia artistului, ceea ce face ca măcar câteva dintre operele sale să existe la Muzeul Naţional de Artă Bucureşti, Biblioteca Academiei, Muzeul de Artă Craiova şi Muzeul de Artă Galaţi. Determinarea cu care Suzanne Vârbănescu a reuşit să realizeze această expoziţie în ţară denotă mai mult decât dragostea firească pe care i-a purtat-o, o înţelegere a operei lui. Ea a fost dintre cei, destul de puţini, care au reuşit să perceapă deplin relaţia subtilă pe care creaţia lui Dimitrie Vârbănescu a avut-o cu ţara sa de origine, dar şi cu ţara de adopţie, considerând că imaginarul de factură mitică, specific operelor sale, este o amprentă specifică sufletului românesc; dar acest element identitar nu ar fi fost atât de pregnant în universul său artistic dacă nu ar fi plecat în Franţa.Expoziţia din România a fost, de fapt, o prelungire firească a expoziţiei retrospective pe care Muzeul de Artă din Grenoble i-a organizat-o în toamna anului 1965. Atunci au fost expuse 60 de lucrări din colecţia artistului şi din colecţii particulare, însoţite de un catalog ştiinţific al întregii sale creaţii plastice şi eseistice. Întreaga sa creaţie păstrează, de la început, amprenta unor ritmuri agitate şi grave care s-au convertit de la o viziune expresionistă, cu care plecase din ţară, la un suprarealism de tranziţie, deschis spre imagini emblematice, foarte personale, care i-au construit o individualitate vizuală bine conturată. În ansamblu, creaţia sa denotă o imensă disponibilitate pentru meditaţie, pentru un discurs plastic raţional, unde grija pentru calitatea tehnică a actului în sine este fericit cuplată cu mesajul pe care îl transmite privitorului. 1 Dimitri Varbanesco, Musée dArt Moderne Grenoble, Introducere de Gabrielle Kueny, conservator şef, 1965; Dimitrie Vârbănescu, Musée de Valance, 1994.2 În Revista literară, an III, nr. 34, rubrica Fereastra, 1947, p. 8.3 Confluences, IV, februarie-martie, 1944.4 D. Vârbănescu, Peinture des formes et peinture dexpresion, Confluences, IV, 29, februarie-martie 1944.5 Petru Comarnescu, Expoziţia Dimitrie Vârbănescu (1908-1963) pictură, grafică, noiembrie-decembrie, 1968, catalog, Ateneul Român , pp. 3-7 |