Când creaţia lui Constantin Flondor este privită în termeni exegetici, critica de specialitate este adesea tentată să îi structureze parcursul într-un tipar previzibil, acela al unei dezvoltări vizuale care debutează cu un demers neo-avangardist la sfârşitul anilor ’60, urmat de un surprinzător viraj spre neo-tradiţionalism la jumătatea anilor ’80. Perceperea creaţiei sale asemenea unui traseu secţionat pe două axe, atât de diferite, a generat o reacţie firească din partea artistului care îşi vede evoluţia într-o cu totul altă paradigmă. Această inadecvare interpretativă l-a determinat recent să iniţieze unul dintre cele mai importante proiecte expoziţionale ale sale, intitulat sugestiv Se compară. Nu întâmplător a ales ca spaţiu de susţinere vizuală Muzeul de Artă din Craiova. Artistul îşi dorea de ceva vreme o întoarcere simbolică în acest loc unde şi-a petrecut o parte a copilăriei. Nu cred totuşi că am putea specula pe ideea unui loc iconic în biografia sa. Mai curând, cred că este vorba de o conjunctură bună, când s-au aliniat fericit dorinţa sa de a fi prezent pe simezele muzeului craiovean cu propunerea curatorială de a susţine aici nu doar o expoziţie de parcurs, ci un proiect mai amplu, care să genereze o privire complexă asupra întregii sale creaţii.

Constantin Flondor aparţine unei generaţii de mari talente care, profitând de scurta perioadă a dezgheţului ideologic dintre 1965-1971, a reuşit să repună România pe harta artistică internaţională. Studiind epoca debutului său în a doua jumătate a anilor ’60, sesizăm raporturile dezvoltate în plan local între noile practici artistice şi arta socialistă (oficială) a epocii. Pe lângă marea masă a artiştilor disciplinaţi ideologic apar mai multe personalităţi care, refuzând să adopte modelul standard propus de noua ideologie naţionalistă a comunismului local, îşi îndreaptă privirea spre cele mai recente evoluţii artistice internaţionale. Aşa s-au putut forma „rebeli” de genul lui Paul Neagu, timişorean prin naştere, Horia Bernea, Ovidiu Maitec, Peter şi Ritzi Jacobi, Ion Bitzan, Vladimir Şetran, toţi promovaţi de un nume iconic pentru arta est-europeană a anilor ‘70, Richard Demarco. Alături de bucureşteni, şi în Timişoara se dezvolta o puternică mişcare experimentalistă prin Grupul 1+1+1 (Constantin Flondor, Ştefan Bertalan, Roman Cotoşman), urmat de Sigma (Constantin Flondor, Ştefan Bertalan, Roman Cotoşman, Elisei Rusu, Doru Tulcan, Ioan Gaiţă, Eduard Pamfil).

„Expoziţia retrospectivă Ion Ţuculescu” din 1965 poate fi considerată drept un reper datorită ecoului puternic pe care l-a avut în rândul tinerilor artişti nu doar din Bucureşti, Iaşi, Craiova sau Timişoara. Ea a coagulat o dorinţă de schimbare pe care fiecare dintre ei o va dezvolta în raport cu propria sa personalitate. Bineînţeles şi contactul lor cu arta occidentală, de unde asimilează mai ales experienţele novatoare ale lui Paul Klee, vor restructura în identităţi diferite concepţia artiştilor din Bucureşti, precum şi a grupărilor timişorene.

Constantin Flondor este unul dintre acei artişti a căror existenţă implică o formă de activism proprie, ca demers, mai curând artiştilor tineri care lucrează mult în echipă. Şcoala a fost pentru el un laborator, iniţierea noilor generaţii constituind una dintre axele ontologice ale gândirii sale creative. La fel a procedat şi în existenţa artistică personală. El a simţit însă întotdeauna necesitatea apartenenţei la o colectivitate, motiv pentru care ideea de „grup” i-a potenţat sensibilitatea, fără a-i dilua egoul. În acest sens trebuie privită şi relaţia sa cu gruparea Prolog, al cărui membru fondator este din 1985 alături de Paul Gherasim, Horea Paştina, Mihai Sârbulescu. Sedus de ideea găsirii unui echilibru prin intermediul credinţei, Constantin Flondor, după o perioadă de câţiva ani când experimentează fotografia, descoperă pictura pe care o va practica în diverse maniere până în prezent. Mă gândesc la experimentele sale de pictură cu făină care au generat unul dintre cele mai interesante cicluri tematice din ultimii ani, acela al „fulgului de nea”. Sedus de simetria perfect hexagonală a cristalului de gheaţă, pe care o apropie de cea divină, ajunge, de fapt, la o altă modalitate de a inova, utilizând, ca şi în tinereţe, un model geometric pentru a defini imagini cu caracter iconic.

Privite astfel, migraţiile sale vizuale se leagă într-o ordine firească pe aceleaşi coordonate: acelea ale unei curiozităţi specifice omului contemporan care nu este pregătit să renunţe la tradiţie, dar nici la propria sa actualitate. Sunt amprentele fiinţei sale pe care omul şi artistul Flondor şi le-a asumat, pe măsură ce le-a înţeles, modelându-se după chipul şi asemănarea lor. Accentul nu mai cade, în relaţia cu tehnologia, pe apropierea dintre precizia sistemelor ştiinţifice şi puterea omului de a le stăpâni, asemenea futuriştilor de la începutul secolului trecut, nici pe documentarea nevrotică a cotidianului din această epocă postumanistă, unde individul a devenit puţin sociabil şi tot mai izolat. Punctul de reper este o spiritualitate atotcuprinzătoare, în care natura umană îşi poate regăsi armonia pierdută.

Se compară este un proiect expoziţional special conceput pentru Muzeul de Artă din Craiova, fiind singular în creaţia sa din mai multe perspective. Pentru prima dată el îşi concepe discursul vizual în două dimensiuni. Cel al operei propriu-zise, unde filonul epic îşi urmează metodic demonstraţia argumentând coerenţa unui traseu a cărui amprentă dominantă a fost, de peste o jumătate de secol, inovaţia de la Sigma până la Prolog. Şi o altă dezvoltare, pe acelaşi palier de importanţă cu prima, în care receptorului i se conferă „o demnitate aproape arhanghelească”, cum ar fi spus scriitorul Radu Petrescu, acesta fiind implicat nu doar în descifrarea ficţiunii vizuale, dar şi a fiinţei artistului.