La sfârşitul anului, Muzeul Naţional de Artă Contemporană Bucureşti a vernisat Expoziţia retrospectivă Peter Jacobi, unul dintre cei mai interesanţi artişti din generaţia ‘60. Ea împlineşte şirul manifestărilor vizuale pe care artistul le-a avut în ţară, începând cu anul 1993, inclusiv realizarea „Monumentul holocaustului” (2006), devenit un reper memorial, dar şi artistic al capitalei. Expoziţia, realizată în viziunea curatorială a Sandrei Demetrescu şi concepţia scenografică a lui Atila Kim, este gândită în secţiuni distincte, fiecare exprimând o etapă, un ciclu din creaţia sa, într-o expunere, nu neapărat cronologică, ci mai curând bazată pe asocieri şi evoluţii estetice. Însă, dincolo de importanţa acestei retrospective, ceea ce vreau să subliniez în mod special este relaţia artistului cu Craiova, locul unde a început parcursul său creativ.

Odată cu trecerea anilor, cred tot mai mult că există o dimensiune ascunsă a acestui loc, care se relevă aparent neaşteptat, atunci când există un preaplin de banalitate, probabil ca o compensaţie a perioadelor lungi de înrădăcinată mentalitate provincială. Venirea lui Peter Jacobi la Craiova s-a conjugat fericit cu un asemenea moment, când, în iunie 1961, artistul a fost repartizat ca profesor la Şcoala de Artă Plastică din localitate. Este o perioadă puţin documentată în parcursul său biografic şi destul de puţin reliefată chiar şi în istoria culturală a urbei.

Stabilirea lui Peter Jacobi aici a coincis cu una dintre perioadele de prosperitate a oraşului, aflat la începutul unui proces de industrializare forţată, ceea ce a dus la o adevărată explozie demografică. În acest interval de aproximativ un deceniu s-au remodelat cu blocuri anoste, dar care ofereau un anumit grad de confort, mai multe artere centrale din oraş. Tot atunci a început construcţia noului sediu al Teatrului Naţional (1967), realizare emblematică a arhitectului Alexandru Iotzu, s-a reînfiinţat revista Ramuri (1964) unde, pentru o scurtă perioadă, în coordonarea lui Miron Radu Paraschivescu a apărut suplimentul „Povestea vorbii”, publicaţie în care au debutat tinerii „onirişti”.

Peter Jacobi absolvise Facultatea de Arte Plastice din Bucureşti, într-o epocă încărcată de constrângeri ideologice (1954-1961). Aici l-a avut ca profesor pe Constantin Baraschi, de al cărui realism soft se va elibera relativ repede. La prima expoziţie personală, deschisă în 1963 la Galeria de Artă din Craiova, ronde-boss-urile şi desenele expuse păstrau încă ceva din rigoarea redării anatomice şi un anume impact vizual, recognoscibile în creaţia mentorului său. În 1964 este numit secretar al Cenaclului de Artă care avea doar cinci membri şi pe care a reuşit, în 1965, să îl transforme în filială a Uniunii Artiştilor Plastici, al cărei preşedinte a fost până la plecarea sa în Bucureşti, în anul 1969.

Expoziţia personală din 1965, de la Galeria Simeza din Bucureşti marchează, chiar mai mult decât debutul său la nivel naţional, impunerea unui discurs neconvenţional pentru tiparul epocii şi care, în mod previzibil, a stârnit reacţii. Lucrările prezentate, deşi păstrează încă „accentele amplu şi uneori ascuţit senzuale ale formelor şi liniilor sale sculpturale care merg către rotunjimi de simbolică erotică directă”, după cum remarca N. Argintescu-Amza, relevă faptul că artistul îşi caută tot mai insistent reperele în expresivitatea abstractă a formelor. Expunând nuduri destul de explicite, dar şi piese cu accentuate tendinţe de abstractizare, expoziţia oferea un spectacol prea îndrăzneţ, motiv pentru care criticul, oarecum stânjenit, afirma că „demonul dezinvolturii îl face să meargă prea departe”. Expoziţia de la Galeria Simeza îi consolidează totuşi o bună poziţie în cadrul generaţiei, dar şi la nivel local unde, odată cu trendul de liberalizare formală, promovat de partid, propunerile sale de reformă în cadrul filialei craiovene se bucură de atenţia şi aprecierea autorităţilor. Profitând de acest moment favorabil, Peter Jacobi reuşeşte, în 1966, să construiască la Craiova primele ateliere profesioniste, prevăzute cu o sală de expunere la parter, preluând proiectul celor făcute la Bucureşti, pe strada Pangratti. Ele vor fi inaugurate oficial, în vara lui 1965, cu o expoziţie de pictură pe sticlă a tânărului pictor scenograf Vasile Buz, profesor şi el la Şcoala de Artă. În acelaşi an, Jacobi va face parte din echipa care a realizat un mozaic de mari dimensiuni pentru „Casa apei” din comuna Izverna, judeţul Gorj.

Sensul major al schimbării în arta lui se va produce tot în această perioadă, când începe să sintetizeze forme de torsuri drapate, concomitent cu apariţia primelor instalaţii textile făcute împreună cu Ritzi Jacobi, încă studentă la Facultatea de Arte Decorative din Bucureşti. Noul său discurs, atât de bine ancorat în contextul internaţional, unde a reuşit să stârnească interesul galeriilor occidentale. Perioada „dezgheţului” politic a favorizat prezenţa acestora în România, facilitând participarea lor la o serie de manifestări internaţionale.

Apogeul etapei româneşti îl va constitui participarea sa, împreună cu Ritzi Jacobi, la Bienala de la Veneţia, din 1970, alături de George Apostu, Marcel Chirnoagă, Ion Sălişteanu şi Henri Mavrodin. La închiderea expoziţiei cei doi soţi vor emigra în Germania, continuându-şi colaborarea, în diverse proiecte de artă vizuală, până în 1990.

Tinereţea este îndeobşte percepută ca o etapă fragilă şi fluctuantă a existenţei. Contrar acestei păreri, creaţia lui Peter Jacobi, din primul deceniu al existenţei sale artistice, este referenţială pentru întreg parcursul său ulterior, probând forţa unei opţiuni care a reuşit să depăşească presiunea ideologică a momentului. Complexitatea proiectelor sale vizuale derivă din capacitatea de a extrage esenţa dintr-o temă care, deşi nu mai este prezentată în mod explicit, la nivel epic, este impusă receptorului printr-un impact bine reglat. Este un „instinct de orientare” a cărui geneză trebuie căutată tot în perioada lui craioveană.

Nu am avut intenţia să compun o imagine ideală a artistului sau a spaţiului, dar nu trebuie omis un lucru cert: Craiova acelor ani a trăit o schimbare care pare că ţine de un soi de resursă magică a locului, iar Peter Jacobi a fost unul dintre cei care au contribuit în mod efectiv la această transformare culturală.