Cred că acum este pentru prima dată, în mai bine de 30 de ani, când vreau să scriu despre tine şi nu despre arta ta. Nu o fac în ideea unui moment aniversar, ci, pur şi simplu, pentru că de o vreme preget în a gândi actul critic ca pe o formă de cunoaştere sau măcar de ordonare hermeneutică a valorii. Tot mai des, mă uit la lucrări cu sentimentul ilegitim că cea mai prezentă/ intensă aşteptare este plăcerea. De aceea, am observat că, aproape independent de voinţa mea, am senzaţia că e nevoie de o schimbare a dioptriilor, ori de câte ori sunt pus în situaţia de a-mi exercita profesia de „cititor profesionist” în imagini. Poate sună aiurea, dar nu este vorba de un sentiment de confuzie, ci, mai degrabă, de nevoia mea de repoziţionare şi lărgire a orizontului.

Aşadar, dragul meu, şi în ceea ce te priveşte, sunt interesat de tot ceea ce ai făcut sau faci, de ideile şi gândurile materializate, dar mai ales de cele pe care urmează să le pui în operă. Pentru cineva care nu te cunoaşte atât de bine, poate părea nefiresc interesul pentru ceva încă nenăscut. Din punctul meu de vedere, însă, acesta este cel mai important lucru, pentru că îmi dă siguranţa că firea ta vulcanică, amestec de Orient cu Occident, este în continuare activă. Trecerea anilor mi-a confirmat ideea că gândirea ta artistică a căpătat ceva din incandescenţa şi maleabilitatea sticlei topite. Este reconfortant pentru mine să te ştiu neliniştit, în permanentă mişcare. Cei care te cunosc ştiu deja că pentru tine viaţa este doar artă, restul fiind momente de răgaz în spaţiul realităţii. Nu mai ţin minte dacă în tinereţe aveai aceeaşi combustie, parcă nu! Sunt convins că asta a venit odată cu trecerea anilor, cu eliberarea ta de sub presiunea unui cotidian adesea neplăcut căruia, asemenea oricărui muritor de rând, ai fost presat să îi faci faţă. Mă bucur că s-a întâmplat aşa, pentru că ai avut răgazul să-ţi întăreşti convingerea că viaţa ta, aceea unică pe care ai primit-o în dar, are sau trebuie să aibă un singur scop: arta. Acum, la maturitate, trebuie să recunoşti că nu există o bucurie mai mare pentru tine decât aceea de a crea. Nici măcar pescuitul!

De aceea, dragul meu, mă bucur pentru fiecare manifestare pe care o produci, fie că e vorba de „anatomia sticlei” sau de ecologie, pentru că simt în ele pulsul unei existenţe pasionate, aproape autiste, aşa cum bănuiesc că trebuie să fie existenţa oricărui creator adevărat. Şi fără nici cea mai vagă intenţie de a-ţi minimaliza efortul creator, am tot mai clară convingerea că pentru omul din mine contează cel mai mult omul din tine. Mi-e tare drag că am ajuns să gândesc aşa despre noi. Să fie oare vârsta de vină? Decât să-mi concentrez atenţia pe înţelegerea unor statement-uri artistice, prefer să mă bucur de energia pe care aceşti „copii” ai tăi o degajă, pe faptul că tu, la rândul tău, eşti neliniştit şi implicat în creşterea lor, pentru că toate astea, adunate, înseamnă de fapt viaţă, viaţa ta.

M-am întrebat cât orgoliu trebuie să fi adunat ca să poţi să lucrezi atâta, şi cred că în artă e invers decât în credinţă: orgoliul este cel care îţi dă puterea de a rezista.

* Această „scrisoare”, deşi o fac publică, este adresată artistului Mihai Ţopescu şi a fost concepută cu ocazia expoziţiei sale „Paradis în dislocare”, deschisă în perioada 27 mai-30 iunie 2021 la Muzeul de Artă Craiova.