„Craiova pe şevalet”, expoziţia deschisă la sfârşitul lunii iunie în sala rondă a Muzeului Olteniei, reuneşte un număr de 30 de lucrări din donaţia regretatului artist plastic Gheorghe Ciuchete. Plecat dintre noi prematur, la începutul acestui an, el a făcut muzeului o consistentă donaţie de lucrări, dintre care o parte sunt expuse acum. Născut în 1946, în comuna Şoimaşi, judeţul Prahova, Gheorghe Ciuchete a absolvit Facultatea de Arte Plastice din Bucureşti, la clasa profesorului Aurel Haiduc, promoţia 1968. După terminarea facultăţii a fost repartizat la Craiova, unde timp de peste trei decenii a fost profesor de desen şi un artist apreciat în comunitatea locală. A debutat în 1969 cu o interesantă expoziţie de grafică. Cunoscut în tinereţe ca grafician, el s-a dezvoltat ulterior în zona picturii, atras fiind şi de îndelungata sa prietenie cu Miky Trifan, personalitatea cea mai cunoscută a vieţii artistice din Craiova. Subiectul predilect al cercetărilor sale artistice din ultimii ani a fost Craiova, una dintre ambiţiile mărturisite fiind aceea să surprindă toate clădirile importante, în special pe cele cu o arhitectură reprezentativă sau străzi pitoreşti ale oraşului. A fost un proiect ambiţios, pe care nu ştiu dacă a ajuns să şi-l împlinească până la capăt. Cred totuşi că, în bună măsură, i-a reuşit din moment ce un număr de 100 de lucrări cu această temă a constituit obiectul generoasei sale donaţii.

În marea lor majoritate aceste piese sunt inedite, pictorul nemaiavând răgazul să le expună. Este cea mai importantă temă a sa, nu doar cantitativ, dar şi ca cercetare artistică. Aşa cum şi-a propus, el inventariază din punct de vedere artistic edificii importante, străzi puţin cunoscute, cu case vechi, piaţete, arbori şi foarte rar personaje. Toate aceste scene sunt redate cu voluptatea celui îndrăgostit de oferta bogată a unui spaţiu tot mai amprentat de invazia lumii contemporane. A fost modul său de a se retrage dintr-o lume în care se regăsea tot mai puţin.

În prima perioadă a activităţii sale, ancorat entuziast în efortul de industrializare forţată a oraşului, conform exigenţelor epocii, a pictat asemenea multor colegi de breaslă, din proprie iniţiativă, spaţiile nou construite, artere noi de blocuri sau uzine. Într-un firesc elan juvenil, acestea îi relevau trepidaţia unei lumi noi, pe cale de a se naşte şi pe care, utopic, şi-o imagina ca fiind mai bună decât cea care era pe cale să apună. Odată cu trecerea timpului, când acest frumos vis a devenit realitate, dezamăgit, a început să aprecieze acea lume apusă pe care o ignorase iniţial. Cunoscându-i intenţiile, inerent ne aducem aminte de Mircea Olarian, care, cu mai bine de o jumătate de secol în urmă, a avut aceeaşi ambiţie de a surprinde, mai ales în desen, laviu sau acuarelă pitorescul Craiovei din epoca sa. Acest mod de exploatare a unui filon documentarist, util şi plăcut, ne dă o dimensiune a profilului pe care artiştii craioveni, şi nu numai, l-au exploatat cu succes încă din perioada interbelică. Generaţii întregi s-au concentrat, mai mult sau mai puţin aplicat pe acest subiect, fie din convingeri de ordin estetic sau ideologic, fie chiar din punct de vedere material. Este cunoscut faptul că un anume gen de peisaj a fost întotdeauna gustat de public.

Aşa cum este cunoscut de mulţi ani publicului craiovean, lucrările lui Gheorghe Ciuchete creează un ambient expoziţional coerent, susţinându-se unitar şi reuşind să surprindă o atmosferă specifică zonei. Creaţiile sale ne oferă o formulă picturală de bună calitate, cu uşoare pendulări între un expresionism gestual şi o structurare geometrică a suprafeţei, care se deschide privirii, afectului şi, doar în subsidiar, înţelegerii. Prin pregnanţa lor arhitecturală, prin bogăţia calitativă a texturilor sau prin ritmicitatea angajată a gesticii, ansamblurile generează un mesaj artistic care, cu siguranţă, ajunge la destinatar. Configurările sale plastice au avut întotdeauna la origine o imagine recognoscibilă, pe care artistul s-a străduit să o păstreze. Această imagine iniţială este însă reconfigurată într-o sinteză morfo-dinamică nouă, reprezentativă pentru concepţia sa estetică. O tehnică proprie a lianţilor şi a suprapunerilor îi permite să încarce cromatic suprafaţa, fără primejdia de a o îngreuna. Există în tot acest ciclu, dar şi în multe dintre creaţiile sale anterioare, un reflex dorit, al opacizării, în intenţia de a sublinia apropierea de pictura în frescă. Tentele, impuse programatic într-o succesiune ordonată sunt vii, păstrând, în acelaşi timp, caracterul stins al modulaţiilor. Paleta culorilor primare rămâne însă doar o vagă amintire într-o suprafaţă cromatică dominată de griuri colorate, cel mai adesea reci.

În spaţiul fiecărei suprafeţe pictate, putem repera urmele unui gestualism liber, care, deşi păstrează aparenţa unui ritm haotic, este supus, în final, unui ritm lăuntric care reuşeşte să armonizeze opoziţia tuşelor, a materiei colorate, oferind ansamblului un metabolism nu doar funcţional, dar şi incitant vizual. Felul în care materia picturală este aşternută pe suprafaţă, cu împăstări mărunte şi reveniri insistente, trădează faptul că în pofida oricărei raţionalităţi, pictura conţine o formă de stimulare a sensibilităţii. Nu cred că pictura e destinată să se ofere, în mod special, înţelegerii, indiferent de profilul artistic al celui care o produce, de citatele culturale pe care le foloseşte sau de orice alte raportări. Ea este o formă de creaţie care se adresează în primul rând retinei şi implicit afectului. Lucrări precum: „Biserica Sf. Ilie”, „Stradă cu case vechi din Craiova”, „English Park”, „Biserica Madona Dudu”, „Universitatea din Craiova” şi multe altele au, mai ales, o pregnanţă efigială şi doar ulterior devin apreciate pentru calităţile lor artistice.

Privit din perspectiva destinului său artistic, Gheorghe Ciuchete a trăit sub semnul previzibilului. Ansamblul creaţiei sale vizuale respiră o siguranţă de sine şi un echilibru robust. Nu a fost un pictor care să-şi construiască demersul spontan. Fiecare dintre lucrări, deşi a fost pictată direct, fără schiţe sau crochiuri prealabile, este rezultatul unei îndelungi meditaţii asupra cadrului pe care dorea să îl reproducă. Spontaneitatea este cel mai adesea rezultatul unor îndelungi momente de reflecţie. Ataşat realităţii, el îşi gândeşte peisajele citadine asemenea unor note cotidiene, a căror descriere conţine prezentul observat, dar şi acea dimensiune subiectivă amintită anterior, care devoalează starea afectivă pe care o avea când a pictat. Astfel, descendenţa sa de construcţie neocézanniană se dezvoltă şi pe coordonatele unei subiectivităţi aleatorii, a momentului care transpare cu pregnanţă, mai ales în ultimele sale creaţii. Iar selecţia concepută de curatorul acestei expoziţii ne relevă o imagine reală a creaţiei lui Gheorghe Ciuchete, un remember necesar pentru un îndrăgit pictor al urbei.