Centrul Cultural Municipal „George Coşbuc” din Bistriţa sau „Palatul culturii”, aşa cum îndeobşte este cunoscut, cu suportul generos al Consiliului Judeţean Bistriţa-Năsăud şi al Primăriei Municipiului Bistriţa, organizează de mulţi ani manifestări literare, muzicale şi artistice de prestanţă, al căror ecou a depăşit graniţa deja îngustă a României. Nici măcar şocul produs de pandemie nu a fost suficient de puternic pentru a stopa complet şirul acestor evenimente. Este un semnal optimist faptul că într-un moment delicat, ca cel pe care îl traversăm de aproape doi ani, sunt instituţii publice şi în spatele lor oameni care fac eforturi să sprijine arta. Când tot mai mulţi oameni sunt dispuşi să crediteze scenarii pesimiste în ceea ce priveşte viitorul culturii şi libertatea artei despre care, cel mai adesea, se afirmă mimetic faptul că „a fost confiscată în comunism şi dizolvată în capitalism”, iată, găsim exemple, şi nu este sigurul, care să infirme această expresie, în privinţa adevărului exprimat în cea de-a doua parte a sintagmei. Aducerea artei în spaţiul public, ca pe o formă de ecologizare a societăţii, este un deziderat la care aspiră majoritatea proiectelor culturale, indiferent de zonă, orientare sau mediu. Împlinirea unui atare scop este însă o problemă de perseverenţă şi, nu în ultimul rând, de profesionalism. Obţinerea de fonduri şi mai ales gestionarea lor este o probă de înţelegere şi asumare a unor manifestări al căror ecou poate să genereze, în mod real, acea formă de „ecologie culturală” de care societatea are nevoie. Dacă manifestările culturale din Bistriţa, precum „Festivalul internaţional de poezie”, dar mai ales numeroasele concerte, spectacole de dans şi muzică au un public fidel, în ceea ce priveşte arta plastică, aceasta este mai puţin privilegiată, nefiind o artă a spectacolului şi având un caracter atât de divers. În compensaţie, spre deosebire de celelalte, arta plastică, fie că este vorba de pictură, sculptură, grafică sau artă decorativă, poate fi tezaurizată şi implicit admirată perioade îndelungate de timp.

După o lungă perioadă în care am evitat să merg la astfel de manifestări, considerându-le în mod eronat prea „estivale”, anul acesta, o întâmplare fericită m-a făcut să accept invitaţia de a participa, în calitate de „observator”, la „Simpozionul naţional de pictură” iniţiat de Centrul Cultural „George Coşbuc” din Bistriţa de mai bine de un deceniu. Cele mai recente ediţii ale acestui simpozion se organizează pe malul lacului de la Colibiţa, într-un spaţiu cu totul mirific. Nu toţi artiştii se mai simt atraşi, ca odinioară, de peisaj, iar aici, între munte şi lac, este atât de frumos încât ar fi riscant să îl pictezi. Are toate ingredientele ca să-ţi ratezi lucrarea, dar nu şi starea de bine. De aceea, niciunul dintre participanţi nu a încercat să-i redea frumuseţea, dar toţi au fost fericiţi să profite de ea.

Ca „laborator experimental”, tabăra şi-a propus un format deschis abordărilor personale ale artiştilor cu specificul local. Ideea de legătură oferă un cadru larg şi permite proiectelor să articuleze perspective şi conexiuni diferite în menţinerea acestui spaţiu reper care este Colibiţa. Nu mă refer la loc în sine, ci la starea pe care acesta o generează. Arta contemporană îşi structurează discursul pe alte coordonate decât cele ale secolului trecut, încercând să îşi impună prezenţa prin repere de ordin moral, social sau politic, dar şi ca stare. Criteriul estetic, dominant odinioară, şi-a restrâns importanţa ajungând adesea la forme de expresie minimală, în acord cu trăirile omului contemporan, cu statutul pe care acesta şi-l doreşte în spaţiul public dar şi în cel intim, uneori.

Având în vedere numărul mare de artişti care beneficiază de această tabără, peste 40, aceştia sunt împărţiţi în două serii, fiecare dintre ele făcând la sfârşitul taberei o expoziţie care anul acesta a fost organizată într-un spaţiu neconvenţional, dar deosebit de ofertant, acela al unei construcţii abandonate din vecinătatea taberei. Ideea a fost împărtăşită cu entuziasm, iar expoziţia structurată în acest spaţiu, printre ruine, a generat un plus de expresivitate pieselor expuse. Majoritatea artiştilor fiind tineri, aceştia au indus un suflu proaspăt în alegerea spaţiilor de expunere, vizitarea expoziţiei devenind şi o formă de căutare a lucrărilor. Implicarea ludicului în configurarea unei simeze a spart rigoarea monotonă şi adesea previzibilă, pe care un asemenea eveniment o presupune. Abordarea neconvenţională a imaginilor produse, ca şi aceea a panotării, demonstrează cât de necesară este, mai ales într-un domeniu precum al artei, o abordare permanent novatoare, care să implice cât mai mult privitorul. Spaţiul artei contemporane presupune asemenea practici al căror scop este să implice privitorul, să îl provoace la un dialog care să-l transforme din „spectator” în participant activ. Este o formă de democratizare a fenomenului artistic, de a înţelege arta nu ca pe un fenomen elitist, ci ca pe o trăire firească a existenţei noastre cotidiene.

Tabăra a reunit pictori din toate generaţiile, fiecare aducându-şi contribuţia la această panoramă in nuce a artei româneşti de azi. Neintenţionând să stabilesc ierarhii, voi enumera în ordine aproximativ alfabetică pe toţi cei care au fost prezenţi în această vară la tabăra de pictură de la Colibiţa, cunoscută de mulţi ani şi ca „Şcoala de la Bistriţa”. Aceştia sunt: Eugen Alupopanu, Vlad Basarab, Cătălin Burcea, Lucia Călinescu, Andrei Ciubotaru, Ana Chiorean, Raluca Ilaria Demetrescu, Maria Gliga, Daniela Grapă, Cristina Iacob, Elena Ilaş, Luminiţa Mihai, Floarea Peia, Bogdan Pelmuş, Magdalena Pelmuş, Mihai Perca, Maurice Mircea Novac, Loredana Stancu, Crina Stănescu, Vasile Raţă, Caius Olaru, Vasile Tolan, în prima serie. Iar în seria următoare au fost: Valentin Codoiu, Claudiu Ciobanu, Marinela Ciobanu, Marian Coman, Vioara Dinu, Georgiana Cotuţiu, Alexandru Gavrilaş, Radu Hangan, Marcel Lupşe, Aurel Marian, Adina Mocanu, Mariana Moldovan, Sever Moldovan, Rodica Pop, Alexandru Şerban, Mariana Şerban, Radu Şerban, Mirela Trăistaru, Cristian Târnovan, Doru Tulcan, Elena Tulcan, Paul Târziu.

Ca referinţă artistică, sunt de părere că Simpozionul naţional de pictură „Şcoala de la Bistriţa” are potenţialul de a depăşi zona inerent limitată a unei singure expresii vizuale sau a unor personalităţi artistice, indiferent cât de importante ar fi acestea, tocmai pentru că aduce laolaltă artişti locali şi naţionali, iar evenimentele organizate aici implică un public divers, devenind un loc favorabil unei recepări complexe. Condiţia rămâne abilitatea de a susţine în continuare practici artistice ce contribuie la o tot mai largă şi diversă platformă de dialog şi dezbatere, pe care tabăra îşi propune să o realizeze. Aşa cum spuneam iniţial, în spatele instituţiilor sunt oameni, aceştia fiind cei care sfinţesc locul. Şi pentru că la Bistriţa toate acestea au de mulţi ani un suflet, acesta poartă un nume cu „Ţ”, de la Ţărmure.